I. CAIN
Stau cu o mînă spînzurată pe portieră, aşa cum fac adesea, peste buza căzii, cînd mă uită D-zeu în apa călîie. Senzaţia este aproximativ aceeaşi: că pluteşti în ceva nedefinit, care îţi dă o senzaţie şi de bine, şi de „lasă-mă-n dracii mei, că n-am chef de nimeni!“. În timpul ăsta, şi-ntr-un caz şi-n celălalt, timpul trece pe lîngă tine, de-i auzi vîjîitul pe la ureche. O fi vîntul sau apa picurînd pe degete, cînd te scufunzi în cada prea plină, dar eu am senzaţia că de fapt, pe lîngă mine trece timpul; ă vezi: se spălau o dată dimineaţa, în mare şi-o dată seara, în lacu’ Siutghiol. Atunci a ieşit bancu’ ăla, cu metoda de regulat mioritică, „glaspapier“: o sulă-n ea, una-n nisip! Cît vedeai cu ochii, de unde se termină Mamaia şi pînă spre Midia, numai pizdă străină, venită să facă nudism, pe bani puţini. Cazarea costa cît o cafea pe zi, acolo, pe la ei. Macheală la discreţie, nu prohibiţie, nu bărbat care s-o reguleze la cap că şi-a parcat Volvo în mijlocul drumului. Mai un chelner cu o sculă ca de măgar, mai un student cu burta lipită de foame, mai un moldovean stătut, care n-a mai văzut în viaţa lui crăpătură blondă, da’ ce zic eu: albă ca laptele, de zici că-i oxigenată! Era ca la cules de mure, în pădure, adică doar să bagi mîna şi cariciu’ printre tufe şi s-o culegi. Ce SIDA, ce taclale, ce cofetărie: acolo, tată, încălecată pe loc şi la botul calului. Îţi spune mandea: muia a intrat în România pe la Marea Neagră, dacă nu cumva obiceiul ăsta strămoşesc nu se retrăsese în munţi, o dată cu legionarii, cînd au venit comuniştii la putere! Sau poate că nu, chiar ei erau nişte muişti de le mergea buhul, da’ se executa pe blat, pe sub mînă. Prin anii şaizeci s-a făcut şi revoluţia sexuală, după ce ai noştri dovediseră, da’ ce zic eu, puseseră în practică: bă, noi am făcut de căcat comunismul, ca să facem şi capitalismu’ e o joacă, chestie de luni, poate chiar zile! Dacă nu era Mioriţa, s-ar fi perpetuat o baladă populară despre felaţia din caval, ca la noi pe litoral! O epopee despre poziţia 69 „avant la lettre“, cînd încă nu se chema aşa, ba dimpotrivă: 67 sau 68, adică io ţi-o fac şi tu-mi rămîi dator, o dată sau de două ori, nu contează.
Plaja însăşi e o formă de regulat, între uscat şi apă, uite cum intră una-ntr-alta, dînsu-ntr-însa, face spume, slobozeşte, se freacă, lasă alge, scuipă melci, scoici, căluţi de mare. Iar mai sus, în Deltă, toate păsările vin vara să se fută, migrează, ajung leşinate, după mii de kilometri zburaţi ca bezmetice şi, aşa rupte de oboseală, se calcă pe malul bălţii, depun ouă, clocesc şi mănîncă peşte, cît e vara de lungă. Auzi, peşte, cel mai al dracului afodisiac, de-aia beau lipovenii şi toţi pescarii, să-şi mai domolească din porniri, să n-ajungă să şi-o tragă-n cur unii la alţii, toarnă în ei votcă pînă devin impotenţi, îşi bat nevestele „în loc de“ şi pe copii - pe ăştia fără motiv, lasă că află ei, cînd or ajunge pescari, ba află mai dinainte, de cînd li se scoală prima oară şi simt subit, chiar în clipa aia, nevoia să toarne votcă în ei, ca tîmpiţii.
Uite-te la ăia, jidanii de la Marea Moartă, au prins deja şmecheria: extrag nu-ş ce minerale din apa sărată şi fac afrodisiace pe care le vînd pe bani buni, pînă şi arabii cumpără, nu se mai uită cine le-a făcut, numai să li se scoale, pînă la adînci bătrîneţi. Marea e dată dracului. În ea cresc şi rechinii şi calamarii, alte bunătăţuri după care aleargă cu limba scoasă şi baierele deschise la pungă orice pulă-bleagă mai cu dare de mînă.
Se spune că, în fiecare secundă, la o populaţie de 24 de milioane sînt în curs de executare cîteva mii, poate chiar zeci de mii de copulaţii, au loc sute de ejaculări şi, proporţional, ceva mai puţine orgasme, că fie şi măritate, nu toate femeile au parte de cerul al şaptelea. Media pe tot anul o ridică litoralul, mai dihai decît punctează „muntele“. Oricît s-ar călări amatorii de drumeţii prin pădure, n-ajung nici la degetul mic ălora care şi-o pun prin apă, sub apă, pe nisip, prin hoteluri, sub duşuri şi iar noaptea pe plajă, prin boscheţi, pe sub bărci, printre plase, pe mătasea broaştei, prin trestii, sub păpuriş, sub pescăruşi, pe stabilopozi, printre cîrlige de pescuit, în larg, la ţărm, pe mesele teraselor închise, prin ghioluri, la nămol, la sanatoriul din Techirghiol, sub mofetă, pe mochetă, sub chiuvetă, pe toaletă, în chicinetă, sub noptieră, pe frapieră, prin butonieră, uite cum începi să găseşti rimă pornind numai de la regulat, rimă pe care să i-o vinzi la kilogram lui Adrian Păunescu, să se iubească cu ea pe tunuri şi să şi-o bage în cur, de unde să scoată tone şi iar tone de volume de versuri!“
II
Îl aud, ca şi cum ar fi aici, lîngă mine, pe prietenul cu pricina. Cînd zaci fără rost şi orizont într-un hîrb încins, la unşpe noaptea, îţi vin prin cap o mulţime de gînduri. Te imaginezi cum ar fi fost să fii însurat cu prima nevastă, cu trei copii de gît, rată la casă şi bani împrumutaţi de la socri ca să schimbi maşina cu una mai acătării. Program fix de venit acasă, pe la patru-cinci după-amiaza, transpirat ca un porc şi cu chiloţii murdari de căcat. Vii şi găseşti apa caldă oprită, ba chiar şi aia rece abia curge, parcă se pişă. Cauţi papucii - nu-i găseşti, a plecat ăla mare cu ei pînă-n capătul blocului, să ducă gunoiul, tu-l în paşte pe mă-sa, iar vine cu ei murdari, după ce-a călcat în borîtura cîinelui ălora de la parter. Vii aşadar acasă, dai să te speli da’ n-ai cu ce, mîncarea s-a terminat, pune mîna şi fă-ţi un sandvici, singur, fiindcă urîta şi scroafa de nevastă-ta s-a culcat, ca o nesimţită. E iar la ciclu - a cîta oară, luna asta?!? - şi-i cu capsa pusă, are chef de scandal: că de ce curge iar closetu’, pute toată baia a urină, a venit şi dobitoaca aia de dedesubt şi-a făcut un scandal monstru, că i s-a udat tavanul, căca-m-aş în el de tavan, vedea-o-aş într-o zi cu closetu’ căzut în cap, făcut guler!
Cum mi-ar sta, vorba e, cum mi-ar sta? Mi-ar sta ca dracu’. Lasă, parcă aşa îmi stă mai bine: la 39 de ani, cu trei căsnicii ratate şi cîte, cine ştie, cine le-a numărat, concubinaje risipite - da, risipite - cu tot scandalul: bagaje aruncate-n stradă, uşi trîntite, porcării aruncate-n faţă şi strigături pe scara blocului, ca la uşa cortului: fă, băga-te-aş în pizda mă-tii, casa-i a mea şi uşa-i a ta, fi-ţi-ar neamu-n cur azi şi mîine! Şi să-ţi fac şi să-ţi dreg, să ştie vecinii că te montezi ca o vacă, nu ştii nici s-o sugi, vorba aia, vai de capul tău de nenorocită! Şi nenorocita nu se lasă nici ea mai prejos: băi pulă vopsită, io nu iau lecţii de acuplat de la tine, labagiule, că te chinui o oră s-o scoli, o alta s-o bagi şi două ore îţi ceri scuze, ca dobitocu’! Şi blocul - care nu le ştia pe toate astea - le află, ba mai şi învaţă, cu fiecare lună care trece şi-n care tu, alminteri locatar onorabil şi paşnic, îţi plăteşti întreţinerea. Află de la alte şi alte amante, cu care ajungi să-ţi verşi lăturile şi să-ţi speli rufele împuţite în uşa apartamentului. Află că nu ştii ce-i aia preludiu - sanchi! - că la poziţia 69 rămîi dator cu săptămînile, ba chiar cu lunile, de ajunge biata femeie să facă febră musculară la fălci, de-atîta supt, ba mai eşti şi semi-impotent, cînd bei ca porcu’; că trăieşti dintr-un nenorocit de salariu de conţopist, te fuţi în cur pentru o mie de lei, nu cumperi nici de mîncare, joci cu toţi neisprăviţii cărţi şi zaruri, de-ai ajuns să-ţi pierzi şi chiloţii la barbut. Pe urmă, vecinii află că ai dat-o afară din casă pe mă-ta de la ţară şi-ai băgat-o la azil, numai ca să-i vinzi pămîntul şi să-l joci la cărţi, nenorocitule. Că pe taică-tu nu l-ai mai văzut de cînd a ajuns la dezalcoolizare şi în tot timpul ăsta i-ai încasat pensia, mînă-n mînă cu poştaşul.
Toate astea vecinii le adaugă la ce ştiau deja: că nu mai ai o strachină după care să bei apă, fiindcă le-ai spart pe toate în capu’ dobitoacelor care au stat, o vreme, cu tine. Că atunci cînd curva dracului te-njură de mamă, te-apucă urlatul şi te tăvăleşti pe jos, cu spume la gură. Că o baţi, invariabil, la sfîrşitul relaţiei, îi crăpi capul cu telefonu’ şi aparatul se face ţăndări. Toate astea vecinii le cunosc deja, fiindcă pereţii sînt subţiri, parcă-s făcuţi din căcat sau din chirpici, ca pe vremea lui Pazvante. Şi-a dracului panaramă ţipă acum în capul scărilor, s-audă toţi un secret numai de voi ştiut, pînă acum: că o dată, cînd erai beat, ai regulat-o “invers” şi-a urlat să scoale tot blocul. Şi încă unul, mai al dracului: că tu ai fost ăla care s-a pişat în lift, într-o sîmbătă noaptea, cînd ai venit beat ca un animal şi nu te-ai mai putut ţine!
În general, cînd în patruzeci de ani te-ai întins cu tot cartierul, ei bine, atunci te ştie tot oraşul. Şi să mă ştie, dă-i în pizda mamii lor, îi dau dracului, dacă aveau coaie erau şi ei ca mine, oameni liberi, nu sub fusta nevestii. Altul îţi trînteşte în faţă: bă, boule, fiecare are ce merită, poate că şi tu şi neamul tău, fi-ţi-ar neamu’ al dracului, plătiţi pentru toate păcatele strămoşilor. Un neam de beţivi şi de curve, oameni fără căpătîi, adunaţi din patru zări, corcituri borîte de bulgari cu ţigani şi moldoveni, ba chiar ceva bozgori din partea mamei. Împerecheri contra legii, contra firii, copulări monstruoase între unchi şi verişoare, mătuşi şi cuscri, cumnaţi şi nepoate. Străbunice geto-dace pe care le-au spurcat tătarii de le-au găsit dracii, le-au călărit cazacii pînă le-au rupt în două şi le-au sodomizat turcii, timp de secole. O geneză perversă, cu sex în grup, cu violuri atroce, tăvăleli prin căpiţe de fîn sau direct în bălegarul din mijlocul drumului, spurcări de sînge cu boieri degeneraţi, ramoliţi şi libidinoşi ori deflorări precoce, pe la doişpe ani, în grajdurile vacilor. Felaţii împuţite, cu te miri ce vechili de la moşie, copulări lipsite de cea mai elementară igienă, mandravele nespălate cu lunile şi, peste toate, boli lumeşti cu complicaţii, cu excrescenţe, cu malformaţii. Copii făcuţi la beţie, concepuţi sîmbătă seara, după nuntă, pe nepişate. Progenituri tîmpite, născute înainte de termen, cu probleme de comunicare. Autişti, imbecili, retardaţi. Strîmbi, cocoşaţi, diformi. Copii născuţi la începutul verii şi procreaţi toamna la ţară, cînd stă din fiert tulburelul şi ţăranu’ tocmai îşi face capul baniţă, pentru mai bine de cinci luni de zile. Nişte strămoşi care - după ce-au recuperat pîrjolul făcut de Burebista, care le-a ars vile - au intrat într-un ciclu de viaţă metafizic, fără variaţii semnificative, de la un sat la altul: beţi ca porcii şi el şi ea, din toamnă pînă la ieşirea ghiocelului, cînd se termină ţuica şi vinul.
Dintr-o aşa geneză perpetuată în secole, n-ai cum să fii decît tîmpit de-a binelea. Şi, transbordat în mediul citadin - un sat mai mare, mai împuţit şi mai imoral - să trăieşti ca atare. Să perpetuezi la altă scară nişte apucături porceşti, ancestrale, cu care te naşti, aşa cum cîinele, sau porcul, sau alt patruped care nu s-a ridicat încă pe două picioare, se naşte cu ele: încercarea infantilă de a se căţăra unul peste altul şi de-a da din cur, indiferent că e vorba fraţi, masculi-purcei amîndoi. Asemeni lor, şi tu grohăi vreme de cîteva zeci de ani, pînă la Ignatul oamenilor care, stilistic vorbind, nu se deosebeşte cu nimic de cel al porcilor.
III
Curva de care vă spun nu e cu nimic mai presus de alte paparude, care-şi fac veacul pe şoseaua de centură. Cel puţin aşa pare, la prima vedere. Noaptea, toate pisicile au ochii albaştri, inclusiv alea albe. Asta în schimb are un păr roşu ca focu’, de-ţi vine pe loc să-i bagi mîna-n chiloţi şi să verifici dacă aşa e peste tot. De multe ori, blondele cele mai blonde şi cît se poate de naturale sînt de-a dreptul ţigănci, cînd e vorba de blăniţă: negre, de parcă s-au tăvălit cu curu’ prin cenuşă.
Vine şi se propteşte de rama prăfuită a portierei. Acum o ştiu, mi-o aduc aminte de la o „poştă“ timpurie, comisă cu un inginer - fost coleg de birou - şi un puşti plin de coşuri, văr de-al lui, pe care nici nu ştiu cum îl convinsese la aşa o ispravă. Asta pentru că era mai degrabă genul de labagiu lipsit de imaginaţie, care la treizeci de ani încă-i mai spune „pizdă“ mîinii drepte şi care-i „ia gîtul“ în fugă, pe marginea chiuvetei. E curios că-mi amintesc aşa o porceală, şi asta doar pentru că, la un moment dat, în timp ce roşcata i-o sugea cu rîvnă, puştiul a-nceput să plîngă şi s-o strige pe mă-sa, moment în care însăşi progenitura curvei a dat buzna în apartament, anunţînd-o pe ţevista cu gura plină că a venit soacră-sa, cu o mătuşă de la ţară. După care s-a rupt filmul.
Am fi putut să ne-o punem acolo, în maşină, aşa cum o făcusem cu atîtea altele, numai cu ea nu. De vreme ce îi purtam o amintire mult mai sofisticată, ne-am dat la bîrfă. La urma urmei, poziţia chircit, cu spătarul rezemat de bancheta din spate nu e specifică nici unui regnsau vreunei sub-specii. N-a făcut carieră nici regulatul pe masa din bucătărie, nici cel din lift sau în buda de serviciu, cum a făcut suptul în maşină. „Coitus tehnicus“ cum s-ar spune, o sofisticare în timp a felaţiei direct prin platoşa cavalerului, la întoarcerea din cruciadă. Acum armura e ceva mai mare, are opt cilindri în „V“, şaispreyece supape, scoate fum şi nu doar băşini, ca izmana şoferului. Miroase a ulei TEXACO, a vaselină şi a brăduţ odorizant, nu a harnaşamente şi piele de cal, tăbăcită. Maşina e doar o prelungire a virilităţii masculine ori, dacă-i aşa, fata nu suge doar membrul erect-îndoielnic al mecanicului de ocazie, suge tot: ambreajul, bielele, manivelele, toată caroseria. Însăşi maneta de viteze e un Priap modern, abstractizat, care nu se mai aşează domestic, în grădină; este chiar între voi: între tine şi ţevista din dreapta.
Coitul a devenit o chestie tehnică. Bărbatul face mai des sex cu propria maşină, decît cu “mîndra”. Are tot timpul la el lubrifiantul, lichidul de frînă, soluţia de şters parbrizul, odorizantul pentru sfîrşitul cursei. Ce-i mai trebuie lichid seminal, cîtă vreme răcirea funcţionează cum trebuie?… La o adică, în torpedou sînt chiar şi nişte prezervative pentru coitul uman, carnal, primitiv. Îţi pui manşonul lubrifiat, pui şi o leacă de vaselină - dacă trebuie, tot de la biata maşină - şi treci la treabă: teoria motorului cu explozie, în patru timpi, redusă la absurd. Absurdul de-a ejacula în maşină, pe oglinda retrovizoare, de-a-ţi şterge „joja“ de chiloţii unei japiţe autostopiste, care pe drum ţi-a spus că ea nu se dă, ce, ea e vreo curvă de-aia?!? Şi uite-o acum, mititica, pe post de pompă de vacuum, aidoma carburatoarelor de modă veche: suge, suge, iar suge, pe urmă o scoate din gură şi te-ntreabă tîmp „îţi place?“, păi sigur, dobitoaco, dacă nu-mi plăcea te băteam cu ea după ceafă, nu ţi-o băgam în mîncătoare! Şi geme ca o proastă, toarce ca un motor căruia nu-i arde o bujie, dă rateuri, se-neacă, lubrifiază, scapă salivă pe lîngă piston, bate la capătul cursei ca un tachet, îşi trage mucii, iar o scoate dintre dinţi - acum doar ca să zîmbească idiot şi complice - de-ţi vine s-o întrebi: fă, maneta mea a ajuns telefon mobil, să-ţi faciliteze comunicarea?! Acuma, stai aşa!, nu mai e loc de-ntors, vine point of no return, bolidul se retrage la depou, nu mai oprim în nici o staţie, frînele nu mai ţin, vatmanul a coborît, taxatoarea nu se simte nici ea prea bine. Ţine-te, fato, strînge din fălci, apucă de capăt, nu-i da drumu’, încă puţin şi ţi se va umple gura cu milioane de potenţiali candidaţi la o viaţă de căcat, ca a mea şi care să-mi şi semene la mutră, pe deasupra. Orice s-ar îmtîmpla nu scuipa pe huse, înghite tot, omoară-i fir-ar ai dracului, holocaustează-i cu sucul tău gastric, elimină-i la urma urmei ca pe nişte netrebnici, refuză-le dreptul la Marea Întîlnire cu ovarele tale de speriat, cu ovulele pe care le arunci la closet o dată pe lună, după ce faci ca toţi dracii, scuteşte-i de chinurile naşterii, de cenuşiul copilăriei, de şedinţele cu părinţii, de la şcoală, eliberează-i dinainte de coşuri pe faţă şi apendicită, nu-i lăsa să-şi bată joc de ei toate puştoaicele cordite, nu le da voie să se nenorocească, ajută-i să scape de-nsurătoare, s-ajungă ca mine nişte damblagii, care fut prin maşină toate japiţele bolnave, înghite-i surioară şi hai să-ncheiem fermoarul şi socoteala, că s-a făcut miezul nopţii, a trecut jumătate de oră şi pe-urmă o să emiţi pretenţii că ăsta n-a fost short time, ci orgie sexuală în toată regula!
IV
Acum stă rezemată de portieră şi-mi şterge praful de pe maşină, cu curu’ ei mare. Şi pentru că n-am chef să mă fut iar cu volanu-n piept, iar madama n-are clienţi nici cît să le roadă coada păroasă, aproape sigur c-o să ne dăm la bîrfă. Şi, ca toate celelalte, în semn de scuză, de dorinţă de-a-mi arăta că e şi ea un om ca toţi ceilalţi, sau măcar a fost, o să-mi povestească viaţa ei nenorocită. Patetic. Cu un mic efort de voinţă, aş putea s-o fac să tacă, să-i umplu gura şi timpul, să-i pun respiraţia la treabă şi aptitudinile de curvă la-ncercare. E prea cald şi sînt obosit. Cît încă mai aud, înseamnă că încă mai pot să-ndur multe.
Ţine-mă, Doamne şi nu mă lăsa. O să-mi îndruge acum o poveste despre cum a dezvirginat-o un unchi libidinos, după care taică-su, aflînd povestea (poate chiar pe gaura cheii) a luat-o la regulat seară de seară, mai ceva decît o servea în tinereţe pe curva de mă-sa. Şi dă-i şi vaită-te că familia a nenorocit-o şi societatea şi foametea asta cumplită, de-a ajuns mă-sa să le trimită la produs pe ea şi pe sor-sa, prin căminul de nefamilişti, de lîngă calea ferată. Chiar ea, băbăciunea, care pînă mai anul trecut şi-a pus răzătoarea la bătaie pentru binele familiei şi pentru băutura porcului de bărbat-su, pînă cînd un nenorocit de macaragiu a dat-o cu cracii-n sus pe scări şi i-a rupt noada, de nu se mai uită la ea nici dracu’. Copile de paişpe ani, puse să sugă pe rupte mătărîngi de muncitori împuţiţi, sapangii din tată-n fiu, care se spală o dată pe săptămînă, sîmbăta, cînd vine în căminul de nefamilişti apa caldă. Două fete cu ţîţele abia iţite, regulate-n cur şi-n gură de doi-trei macaragii, în acelaşi timp, cu sticle de Pepsi băgate-n vagin pînă unde se află inscripţia „A se clăti după golire“. Minţi de copile, pervertite de gustul acrişor al spermei stătute, familiarizate cu jocul curios al testiculelor prin punga scrotului, cu apăsarea fermă şi lunecoasă a mădularului pînă-n adîncul măruntaielor. Şi, parcă văd: rupte de sex, fetele vin acasă şi-l găsesc pe taică-su beat, doborît de atîta ţuică proastă, de zece mii de lei litrul, călare pe strîmba de maică-sa, pe care a dat de două ori din cur şi-a adormit ca o bestie.
Da’, ia stai, fata asta e un caz patologic! Bate cîmpii de cîteva minute şi n-am auzit nimic din toate astea. Zice ceva de o copilărie fericită, înconjurată de dragoste părintească, de bani, mulţi bani şi educaţie cu bonă care ştia franceza, cu cină creştinească seară de seară, la care se puneau tacîmurile de argint şi întotdeauna o faţă de masă albă, imaculată. Tatăl, director comercial nu ştiu la ce firmă; l-au lăsat pînă şi comuniştii să plece la o specializare în Germania iar el, cap de familie responsabil s-a întors, n-a rămas acolo. Maică-sa - doctoriţă la spitalul cel mare şi nou al oraşului, construit prin anii ’50 de aceeaşi comunişti pe care acum îi scuipăm în gură. Mai are doi fraţi, din care unu’ e acum în Canada, iar celălalt predă principiul vaselor comunicante pe undeva, pe la Universitate.
Pe la opş’pe ani a dat la facultatea de Farmacie şi-a intrat cu brio. A învăţat ireproşabil vreme de vreo trei ani, timp în care şi-a păstrat cu sfinţenie virginitatea. O privesc cu subînţeles şi mi-o retează: „Băi, labă tristă, nici nu ştiam cei aia felaţie pe vremea aia, nu mă uitam la bărbaţi decît de la brîu în sus, nu mă interesa pur şi simplu, n-aveam vocaţie de femeie copulativă, nu-ncercam nici măcar să-mi imaginez ce gust are sperma, credeam că toate cozile de măgar au aceeaşi lungime, aşa cum nu se deosebesc cîinii sau caii sau porcii între ei. Prin anul trei m-am îndrăgostit brusc de unu’ şi deodată, ca atunci cînd faci rujeolă sau constaţi că te-ai umplut de mătreaţă, peste noapte. Repara calorifere prin cămin, era cu trei ani mai mic ca mine, aproape un copil, dar un puşti cu multă personalitate, deşi complet asexuat. Parcă era o fată îmbrăcată în salopetă, cu mîinile pline de rugină mai tot timpul: cum deşuruba el ţevile alea, le înfăşura cu cîlţi, le trăgea şi-un filet, după care se chinuia să le bage una-ntr-alta. O fi fost şi un simbol sexual, un apel subliminal la subconştientul meu de fată lipsită de perversităţi şi vise erotice, nu ştiu. Am tăbărît pe el, deşi era miezul zilei, iar uşa era descuiată; prin geamul deschis al camerei pe care o împărţeam cu alte două colege se-auzea un zgomot infernal de crătiţi, covoare bătute, copii răzgîiaţi, mahalagioaice, ţigănci care vînd porţelanuri şi vor la schimb haine vechi, chiar şi un şuier de tramvai obosit; tot oraşul era acolo, atunci, la picioarele blocului. Fără să ştiu ce fac l-am tras de pantaloni cu sălbăticie, cu deznădejde, parcă fusesem ţinută nemîncată zile întregi şi zăream într-un galantar un parizer; intram direct prin vitrină.
Pantalonul era totuna cu bluza salopetei, trăgeam ca o năroadă de hainele puştiului fără să mă întreb dacă şi el vrea sau cine ştie ce-o crede: mă, toate din cămin sînt aşa zănatice şi moarte după pulă, auzisem de la Costel că-s nebune rău astea de la “farmacie”, le-a coclit creierul aburii de la medicamente, li s-a urcat la cap piramidonu’, s-au nărăvit de la cîte O.B.-uri îşi bagă-n găoază - cîte trei făcute mănunchi, legate laolaltă!? Nu ştiu cînd a ajuns Victor în curu’ gol, mai mare rîsul, pentru că eu eram la fel de impecabilă ca la-nceput - cu părul strîns, cu ochelarii la locul lor, încălţată în papucii care altfel îmi săreau din picioare la cea mai mică mişcare. Nu m-a dezbrăcat, n-a îndrăznit să mă atingă, l-am abandonat acolo jos, pe covor, aşa cum îl fătase mă-sa şi m-am dezbrăcat tacticos, pervers, cu fiţe. Mimam, fără să fi văzut vreodată pe video, un număr de striptease original, producţie proprie, de casă, fără conservanţi, o chestie alambicată al dracului şi dată-n mă-sa de excitantă. L-am văzut cît era de timid - şi era timid foc, aveam să constat în lunile următoare - că o urmă de erecţie începuse deja să devină convingătoare, să se impună, să capete contururi şi tupeu de sondă pregătită de explorare. Uite cum botu’ umed i se iţeşte de sub piele, cum amuşină ca un şerpălău însetat, cu cerul gurii uscat, da’ ce zic eu ceru’ gurii, tot gîtlejul. Şi cum pe nesimţite, îngenuncheată pe covorul aspru, aşa cum n-am făcut-o nici cînd trebuia să-mi caut pe sub pat zecile de pixuri pierdute, iau acum între buze animăluţul ăsta prietenos, pe care nu l-am bănuit, cu care nu m-am jucat niciodată şi pe care parcă-l ştiu dintotdeauna. Un corp cavernos, cum scrie în manuale, care acum se lichefiază, acum se solidifică, precum o plastilină-surpriză, cu memorie elastică. Acum îl sug încet, fără grabă, cu surpriza cuiva care n-a mîncat pînă la douăzeci de ani ciocolată dar căreia toţi din jur i-au descris, cum au ştiut, gustul. Acum îl ingurgitez şi acum deja parcă e-n mine, prin vagin, pătrunzînd încet, într-o singură direcţie, continuu, nu se mai termină, se tot duce, mă-ntreb pînă unde poate ajunge, ştiu că nu e enorm, or senzaţia de scurgere e continuă, numai către-năuntru. După care visez că mă dau cu sania în toiul verii şi nu e zăpadă, e doar iarbă moale, crescută monstruos, iarbă udă, îmbibată cu apă călîie, pe care alunec. Nu există nici sanie, nici haine, e doar un fel de ceai călduţ, băgat cu irigatorul, care curge pe mine, în iarbă şi din iarbă în mine, înăuntru. Cerul se face roşu şi totul e şi mai cald, mai cald decît apa, cît să spui că mai cald n-ar mai fi la fel de bine, nici apa n-ar mai fi la fel de răcoritoare, dacă ar fi mai fierbinte. Victor e deja la baie, complet năucit, cînd sub mine iarba închipuită s-a uscat de-a binelea, a devenit aspră şi s-a transformat în mocheta ponosită din camera căminului. Cerul e roşu pentru că soarele a ajuns la asfinţit şi, pe deasupra blocurilor din capătul cartierului studenţesc se adună nori grei de ploaie; la noapte o să plouă, cu siguranţă.
***
Relaţia cu fătălău’ de Victor a-nceput să scîrţie cam după trei luni, cînd taică-su a vrut să afle cu ce „paraşută“ s-a încurcat podoaba de fi-su. Auzi, cu o curvă de studentă, asta după ce nu l-a dat la facultate pentru că nici n-avea bani, dar şi pentru că auzise el că pe-acolo, pe la facultate, s-au aciuat toţi poponarii. Să se-ncurce cu o studentă, cînd la el la fabrică sînt atîtea fete cuminţi, care abia aşteaptă să se mărite? „Bă, Gheorghe, fete cuminţi sînt alea care şi-o bagă doar în pizdă!“, aşa rîd de el colegii, da’ el n-are nici o treabă cu colegii, el să-l vadă pe fi-su la casa lui, că-l ia mama dracului dacă nu-şi vede de treabă şi-şi bagă-n cîrd cu boarfele astea cu şcoală.
Pe urmă, s-a dat la mine. El, nea Gheorghe, care putea să-mi fie şi tată şi unchi şi socru, dar mai ales putea să-mi fie un străin, dar nu mi-a fost. Poate şi din cauza pămpălăului ăla de fecior-su, poate şi din cauza mea, sau poate fiindcă un mecanism neştiut, un resort se-ntorsese în mine, din clipa în care fără motiv mi-a căşunat pe salopeta unicei sale odrasle, care nu ştia ce pleaşcă i-a căzut pe cap şi cui să-i mai mulţumească. Porcul ăla bătrîn ar fi în stare să spună acum că eu m-am dat la el şi nu invers, nici nu mai sînt sigură, nici nu mai contează, cîte vreme ajunseserăm să ne împerechem ca animalele, pe unde apucam, la început mai cu fereală, pe urmă cu gemete, cu strigături, cu porceală, ne ştiau toţi vecinii. Nu ne mai feream nici de bou’ de Victor, copil tălîmb şi necopt, pentru care a fost prima şi ultima lovitură de la o viaţă pe care n-a înţeles-o, de la bun început. Moşu’ a ajuns rău, l-au dat afară din serviciu, s-a apucat de băutură şi a-nceput să mă bată. Eu deja stăteam la ei, mă lăsasem de facultate, nu mai primeam bani de-acasă, auzisem că taică-miu a înnebunit sau cam aşa ceva.
Am plecat de la Gheorghe şi Victor într-o toamnă, imediat după ce băiatul a prins pentru întîia oară curajul să dea cu pumnul în ăla care-l făcuse. Se răzbuna pe el, ca să nu dea în mine; pe mine nu m-a bătut niciodată, în mine dădea doar Gheorghe, bătrînul. Am făcut trotuarul, la început de una singură, fără peşte; arătam bestial şi ziceau toţi că aveam ceva aşa, de femeie „fatală“. M-am eliberat dintr-o dată; m-am simţit mai normală decît în cuplul ăla de tîmpiţi, tată şi fiu, sufocaţi de ipocrizie. În doi ani, mă avusese deja tot oraşul. M-am îmbolnăvit, am lipsit ceva vreme şi, cînd m-am întors, am mai lăsat din pretenţii. Pe moşu’ nu l-am mai văzut niciodată, am auzit că s-a spînzurat. Victor a ajuns rău, se culcă cu toţi boschetarii care dorm prin canale. M-a văzut o dată şi nu m-a recunoscut. Avea în mînă o poză de-a mea, de cînd eram studentă; nici eu n-am recunoscut-o pe fata din fotografie“.
V
Leoaică tînără, iubirea, da’ orişicît: dacă nu încăpeam pe mîna unor flăcăi cu snagă, rămîneam un labagiu decrepit, la mîna sorţii. Care, bărbat în putere fiind, îţi aruncă din cînd în cînd cîte-o ciozvîrtă. Da’ ce zic eu, lucru mare dom’le, lucru mare, fiindcă – vorba unui hîtru – cu coitul te descurci, o mai scalzi, da’ pentru labă îţi trebuie sulă, nu jucărie! Şi, unde mai pui că voluptatea masturbării în solitudine e alta, iar împărtăşirea cu alt animal a unei atari apucături nici nu se compară cu micile plăceri tainice ale singuraticului surprins de timpul-netimp, pe furiş, într-o margine de chiuvetă. Ăia care o fac în public sînt artişti, actori pe un alcov cît o scenă, în aer liber, care nu ţin pentru ei discreţia gestului, mimica desfătării, strigătul satisfacţiei. Ludic la pătrat, cum ar zice un poet, dacă ar fi “tata” labagiilor!
Sau, măcar pasul intermediar, al masturbării în cuplu, de faţă cu partenera – e ca şi cum i-ai lua de la gură, i-ai fura din geantă, i-ai refuza o porţie de plăcere. Are balta peşte!, ce contează o picătură dintr-un ocean de surogate de iubire?, da’ uite că orice contează. Partea bună ar fi ca Ea - ea, păcătoasa, masochista, egoista, hrăpăreaţa, lacoma, hulpava – să aibă măcar o satisfacţie de ordin estetic în felul ăsta, uitîndu-se la tine, excitîndu-se, turbînd, cu ochii la vîna aia care vibrează în aer ca şi cum ar vibra în ea; şi totuşi nu, e acolo, undeva afară, n-o atinge în nici un fel, e ca şi cum n-ar privi-o, fiecare cu treaba lui, chiar dacă o simte, o vede, o bănuieşte suculentă, zemoasă, cărnoasă, bine întinsă, sîngerie de vibrează atmosfera. Dar stai, asta înseamnă că tu, ca mascul, eşti frustrat, “asta” a furat o parte din tine, ţi-a înjumătăţit satisfacţia, a tras din culoarea peisajului ca cineva care, uitîndu-se pe gaura cheii, “suge” desenul camerei de dincolo, îi estompează claritatea, liniile; totul se scurge, o ia la vale prin orificiul ăla nenorocit al uşii, ca într-un desen animat, prost, din anii ‘50. Aaa, uite-o şi pe Betty Boop, cu ochii ei cît farfurioarele, care absoarbe felul în care o freci - zice ea, cînd de fapt tu o pregăteşti de decolare, îi lubrifiezi rampa, răsuceşti fitilul, stai cu chibritul aprins, fără să ştii cînd se va iniţia igniţia. Bietul de tine, crezi că eşti stăpîn măcar pe o satisfacţie de moment, pe o clipă de fericire, o scînteie arsă direct pe creier, descărcare electrică la fel cu cele pe care le-ai văzut uneori la comutator, cînd stingi lumina – lipsite de consistenţă; dar ele lucrează, uzează acolo nişte contacte fine, într-o zi va trebui să dai jos priza, întrerupătorul, siguranţa aia fuzibilă care flambează, să smulgi firele topite cu izolaţia mîncată, din pereţi, să-ţi scoţi pe nas sistemul nervos ca şi cum ai elimina un vierme cranian.
Şi-uite-aşa, din scînteia aia mică, de care nici măcar n-ai avut parte, din care n-ai înţeles şi n-ai rămas cu nimic, nu ţi-a luminat existenţa nici măcar pasager, te-ai ales cu toată instalaţia arsă: pe casă, pe creier, în suflet şi dincolo de tavanul pe care îl simţi tot mai cocoşat şi mai coşcovit şi stropit nu de spermă, ci de nişte muşte căcăcioase, care nu-şi fac probleme de conştiinţă, vizavi de locul unde-şi slobozesc seminţele.
***
Dimineaţă e oriunde te-ai trezi, după orice ai fi făcut noaptea. Sînt teorii care spun că nu trebuie să te scoli brusc; musai să cobori din pat pe dreapta, să-ţi faci cruce cu limba-n gură şi să te-apeşi în călcîie, direct pe pămînt, ca să-ţi iasă din corp energiile negative. Sînt o mulţime de exerciţii, pe care iniţiaţii în tainele coitului pe la spate (şi-n acelaşi timp cu ţîţa-n gură!) le recomandă: yoga, tantra, tao şi-alte tîmpenii. S-a calculat că, teoretic, exerciţiile de trezire ar lua cam juma’ de zi, după care ar urma cele pregătitoare de culcare, timp în care n-ai făcut nimic altceva decît să citeşti cărţile lor imbecile. Nimeni nu a publicat vreun exerciţiu coerent, veridic, de trezire din beţie. Sau după o noapte de sex în draci, cînd îţi tremură picioarele ca la pisicile rahitice. Milioane de inşi s-au îmbătat, în secole diferite, din care o grămadă au fost filozofi, teoreticieni, înţelepţi de-a dreptul. De ce nici unul nu şi-a bătut capu’ să lase posterităţii cîteva sfaturi de luptă cu mahmureala, este un mister pe care doar folclorul oral, empiric, îl poate pune în umbră.
Există beţii şi beţii, aşa cum există sute de feluri de băutură, care pot fi combinate în alte cîteva mii de reţete îmbîrligătoare. Probabil, amprentarea umanoidă ar trebui să se facă după tipul de beţie, iar datele de stare civilă să sune cam aşa: un metru optzeci, faţă ovală, corpolent, şaten, ochi verzi, face urît la băutură, borăşte împrăştiat, se bese de dimineaţă pînă seara. Ori, dimpotrivă, şi mai simplu: mic, cocoşat, toarnă în el numai tărie, nu mănîncă atunci cînd bea, violent la beţie, nu borăşte - ţine-n el al dracului, pînă se umflă - înclinaţii spre melancolie, plînge spre dimineaţă cînd îşi aduce aminte de mă-sa, agresiv la trezire, mahmur toată săptămîna. Şi-aşa mai departe.
Despre cineva care fumează în timp ce dă din cur, nouăzeci la sută din femeile chestionate consideră că respectivul e un porc insensibil, care ar merita să-şi bage ţigara undeva, după care să scoată fumul prin cu totul altă parte, ca elefanţii. În privinţa celor care beau în timpul coitului, procentul oripilatelor scade la jumătate: lasă, dragă, bea şi el un păhărel şi să-l vezi atunci, în loc de trei minute fute şi el mai mult, pe puţin zece, da’ ce zic io soro, şi juma’ de oră, dacă-i obosit şi cu capsa pusă! Eu am trecut printr-o perioadă în care le-alegeam după cît erau de beţive. Le citeam colţul ochiului, aşa cum citeşti termenul de valabilitate, pe o cutie de lapte. Acolo, în colţul ochiului, stă scris codul de bare al oricărei individe: e rea, bea fără măsură, e vicioasă, perversă, rea de muscă. Am început cu cele care beau nu de multă vreme. Amatoare, pupătoare de pahar, căzături care ţineau nu la băutură nici cît o muscă. Cîrpe umane care, după ce se îmbătau pişau ochii, borau în chiuvetă şi adormeau ca vacile, cu ochii la manivelă. Cînd am apucat să le deosebesc, a fost o desfătare să constat că tata avea dreptate cînd spunea: „fiule, băutura-i bună, da’ trebuie să te ţii de ea!“ O beţie sănătoasă, împletită cu un sex prelungit, pe măsură, nu se poate încheia fără un gît de votcă, dimineaţa, din sticla uitată ca din întîmplare, la marginea patului. Astfel şi numai atunci, damfurile şi duhorile dispar se estompează. O poţi lua de la capăt, la nevoie. Cu cît înaintezi în vîrstă, exerciţiul capătă rafinament, în măsura în care pierde din rigurozitate. Regulile încep să nu mai funcţioneze. Te lasă toate o dată, din toate baierele. Maschezi cum poţi, muţi accentul pe alte jocuri, alte chiţibuşuri. Ca ratat, e bine să te trezeşti lîngă o ratată: nici unul nu mai ştiţi ce vreţi de la viaţă. Mîine e o altă zi, prin urmare o altă mahmureală.
ABEL
De obicei dorm într-o rînă, pe marginea patului, gata oricînd să vin grămadă, de la colosala înălţime de juma de metru. Totuşi, n-am căzut niciodată. Dorm neîntors, chiar pe muchie şi visez că mă preling pe buza unei cascade de pîslă. Adorm greu, pe burtă şi numai gîndul de-a aţipi întins pe spate, ca-n sicriu, mă-nspăimîntă.
Al naibii Proust ăsta, care ani de zile trecea în lumea somnului imediat, fără s-apuce să spună „adorm”! Eu, dimpotrivă, ani întregi am adormit greu, fie c-am numărat în gînd oi, teancuri de bani sau puţinele clipe de fericire petrecute lîngă Otilda. Poate mi-a lipsit lumînarea demodată a aceluiaşi Valentin-Louis-Georges-Eugene-Marcel, în care n-am putut sufla niciodată decît metaforic, o dată cu apăsarea comutatorului sau telecomenzii. Dar ca şi el, un sfert de oră după ce oboseala îmi atîrna greu pe pleoape tresăream, cu gîndul la ideea de-a fi reuşit să adorm aşa de repede. Ieşeam atunci dintr-o lume ireală, în care nu deveneam nici cvartet, nici biserică, ci mai degrabă un scenariu bizar, în care rolurile închipuite nu erau dinainte ştiute pentru că, uite: uneori eram pe-o scenă, chemat să declam o partitură necunoscută, pe care toţi o aşteptau de la mine. Şi-aş fi vrut să fiu talentat, strălucitor, dar eram mai degrabă pe dinafară... Alteori întruchipam doar o stare amorfă, primară, o mizanscenă fără personaje, o supă organică originară, în care se mişcau „scame” pe care le ai în ochi, cînd te uiţi la soare. O febră nesănătoasă, în interiorul căreia urci şi cobori obositor, lovindu-te de pereţi incerţi, vătuiţi, ca într-un uter uriaş, în care se-nvîrte toată planeta. O stare de rău din care vrei să te trezeşti proaspăt, cum n-ai mai fost din copilărie cînd, rupt după o zi de joacă, adormi tot cu gîndul la şotii.
Somnul ăsta bolnav îmi naşte demult monştri ireali, proiectaţi pe tavanul camerei, oricare ar fi fost aceea. Visez mult şi scurt, cu fulguraţii de-o clipă-n care se nasc, trăiesc şi mor coşmaruri de-a gata şi repetabile. Reciclez orori visate şi-acum o zi, un veac, o săptămînă. Am trusa mea completă de spaime, din care iau şi pun la loc şi pentru altă dată. Spasme la purtător, oricînd şi oriunde m-aş duce. Trăiesc deseori într-o singură noapte viaţa bezmetică a vreunui vagabond bolnav şi obsedat sexual. Îmi administrez aşa crîmpeie de vieţi anterioare sau doar avanpremiere de căderi viitoare şi successive. Mi se ridică un colţ al cortinei, primesc zgîrcit din episoadele pierdute sau cele încă nescrise de-un scenarist bezmetic. Dimineaţa mă trezesc fără să ştiu dacă nu cumva am plonjat sau am fost proiectat în lumea sordidă a personajului meu de-o noapte. În universul alter ego-ului meu depravat, care pe beznă îşi face toate mendrele. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să regret că n-am rămas în oglinda aia strîmbă şi sordidă. Otilda e tot lîngă mine, cu capul pe pernă şi părul strîns într-o plasă. Cu nelipsitele ei bigudiuri, fără de care laţele ei ar arăta chiar ca nişte laţe. Otilda - scumpa, neasemuita mea soţie de-un deceniu. Cea care doarme ca un lemn uitat în sobă. Care miroase-a creme şi loţiuni şi-arată ca o tartă cu frişcă, scăpată pe covor şi recuperată de-acolo.
***
Am un umăr zdrobit de pe vremea cînd, portret de tinereţe, credeam în lumea asta strîmbă. Vreme în care îmi drămuiam orice pas, orice clipă. Eram student în anii în care Capitala era un stup roiind de tentaţii şi delicii. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin – mi-ar plăcea să spun, cîteodată. Dar nu pot. Sfîrşitul facultăţii m-a găsit tot cast şi frustrat, pe măsură. Eram albina sau mai degrabă bondarul din stup, care nu se dedulcise încă la miere. Să stai şi să te uiţi cum alţii se distrează, se-mbată şi fac dragoste, în vreme ce tu îţi spargi capul cu proiecte şi cursuri pe care azi nu le mai ţii minte şi care nu ţi-au folosit în profesie niciodată. Vremuri în care dădeam stingerea petrecerilor sau credeam că o fac, de vreme ce toţi îmi supravieţuiau în pierzanie. Ascultam prin pereţii subţiri ai căminului chiolhanurile colegilor nu mai puţin înclinaţi spre carte, dar mai deschişi spre o viaţă trăită cu frenezie. Fără cumpătare, spuneam atunci, ca un hodorog ce-abia-nplinise douăzeci şi trei de ani! Bătuţi pe muchie, socotiţi la centimă, cu fiecare gest, fiecare clipă trăită, nu care cumva ispita să mă prindă nepregătit, căţărat pe cine ştie ce aventură. Virgin pînă-n prăsele.
M-am păstrat aşa, străin de deliciile decadente ale facultăţii pînă pe la sfărşitul stagiaturii, înainte s-o întîlnesc pe Otilda. M-a atras senzaţia stranie – neverificată de nici o mărturie ulterioară – că şi-a trăit la fel de searbăd tinereţea ca şi mine. Fusesem fascinat cu numai un an în urmă de exact opusul firii mele de pensionar timpuriu: o mîndreţe de femeie dezgheţată şi – după multe din gusturile cunoştinţelor mele – cam deşucheată. Genul „miss liceu” şi regină a petrecerilor. Trăise mult şi voluptuos, mi-am spus din clipa în care am văzut-o şi mi-a ajuns la urechi faima ei de tipă trecută prin viaţă. Doar ce-o rupsese cu un medic mai în vîrstă ca ea, care-i sponsorizase ultimii doi ani de facultate şi de escapade boeme. Mă-nebunea numai gîndul că aş putea ieşi cu aşa o femeie, deşi nu era chiar rea ideea ca tocmai una ca ea să mă iniţieze în amor... Şi chiar cred că fiara simţise mirosul de sînge şi nevoia mea imediată de intrare în lumea masculilor în funcţie. O atrăgeam din exact aceleaşi motive, privite în oglindă. Ne-am întîlnit în vestibulul unor prieteni comuni, care dădeau un ceai dansant pe stil vechi, adică ceva cuminte, distins, liniştit. I-au luat mai puţin de trei sferturi de oră să deturneze petrecerea aia paşnică. Cineva îi vorbise probabil despre mine sau mai degrabă despre virtutea mea neegalată, cel puţin în rîndul colegilor de absolvire. Mi-a surîs toată seara, ca şi cum împărtăşeam numai noi un secret... al lui Polichinelle. Toţi ştiau că n-am treabă cu fustele. Ne-am revăzut trei zile mai tîrziu la cumpărături, în cartierul în care stăteam vremelnic cu chirie. Am schimbat amabilităţi, împreună cu cîteva impresii despre sorturile de cafea din magazin şi reclama stupidă despre o invitaţie la o cafea. Din glumă, s-a oferit să-mi prepare o ceaşcă fierbinte, în garsoniera ei de peste drum. Eram aşadar şi vecini – genul de amănunt care face o legătură şi mai comodă. Aveam în liceu un coleg care şi-a pierdut virginitatea printr-a zecea, doar pentru că deasupra lui, la trei, stătea o curvă de puştoaică, super-rasată. Doar cu doi ani mai mare, dar suficient cît să profite fără ruşine de absenţele prelungite ale lui taică-su, spre a-l iniţia pe flăcău în arta sexului.
Cafeaua era una obişnuită, dar camera ei, în care gustul licorii nu mai prezenta nici o importanţă, avea acel ceva din cadrul ideal pentru un ritual de împerechere, fie el şi întîrziat. Un loc în care o femeie ca Amelina îşi consuma toată existenţa indoor: acolo dormea, acolo se trezea dimineaţa, în braţele cîte unui alt bărbat, acolo îşi bea cafeaua-pretext ori pe cea matinală. Foarte probabil că tot acolo se epila, acolo se îmbrăca, acolo-şi admira frumuseţea, goală în faţa unei imense oglinzi, lipită direct pe perete. Acolo îşi dezbrăca amanţii, acolo se dezbrăca şi pe sine, aşa cum a făcut-o şi în faţa mea, aşa cum a făcut şi cu mine. Acolo îşi mîngîia lasciv sexul tuns cu pedanţă, acolo rostea vorbele-alea, care ar fi lăsat şi-un birjar „mască”. Acolo se excita, în faţa unui bărbat la fel de excitat, dar mai întîi perplex de rapiditatea cu care pretextul unei cafele se transformă într-o partidă de sex consumată în tihnă, aşa cum se cade cu un novice. Acolo mi-am pierdut virginitatea şi mi-am lăsat sămînţa pe pulpele unei femei adevărate, pentru prima oară altundeva decît pe marginea unei chiuvete dintr-o cameră de cămin, în care bărbaţi de-o seamă cu mine îşi consumau deja aventurile galante, chiar şi de faţă cu alţii. Acolo am făcut sex oral prima şi ultima dată, nu pentru că n-aş fi vrut să mai repet aşa o experienţă extatică, ci doar din simplul motiv că Otilda, soţia mea, urăşte sexul oral; nu mi-a supt-o şi foarte probabil că nici nu mi-o va suge vreodată, în vecii vecilor, Amin.
***
Plaja însăşi e o formă de regulat, între uscat şi apă, uite cum intră una-ntr-alta, dînsu-ntr-însa, face spume, slobozeşte, se freacă, lasă alge, scuipă melci, scoici, căluţi de mare. Iar mai sus, în Deltă, toate păsările vin vara să se fută, migrează, ajung leşinate, după mii de kilometri zburaţi ca bezmetice şi, aşa rupte de oboseală, se calcă pe malul bălţii, depun ouă, clocesc şi mănîncă peşte, cît e vara de lungă. Auzi, peşte, cel mai al dracului afodisiac, de-aia beau lipovenii şi toţi pescarii, să-şi mai domolească din porniri, să n-ajungă să şi-o tragă-n cur unii la alţii, toarnă în ei votcă pînă devin impotenţi, îşi bat nevestele „în loc de“ şi pe copii - pe ăştia fără motiv, lasă că află ei, cînd or ajunge pescari, ba află mai dinainte, de cînd li se scoală prima oară şi simt subit, chiar în clipa aia, nevoia să toarne votcă în ei, ca tîmpiţii.
Uite-te la ăia, jidanii de la Marea Moartă, au prins deja şmecheria: extrag nu-ş ce minerale din apa sărată şi fac afrodisiace pe care le vînd pe bani buni, pînă şi arabii cumpără, nu se mai uită cine le-a făcut, numai să li se scoale, pînă la adînci bătrîneţi. Marea e dată dracului. În ea cresc şi rechinii şi calamarii, alte bunătăţuri după care aleargă cu limba scoasă şi baierele deschise la pungă orice pulă-bleagă mai cu dare de mînă.
Se spune că, în fiecare secundă, la o populaţie de 24 de milioane sînt în curs de executare cîteva mii, poate chiar zeci de mii de copulaţii, au loc sute de ejaculări şi, proporţional, ceva mai puţine orgasme, că fie şi măritate, nu toate femeile au parte de cerul al şaptelea. Media pe tot anul o ridică litoralul, mai dihai decît punctează „muntele“. Oricît s-ar călări amatorii de drumeţii prin pădure, n-ajung nici la degetul mic ălora care şi-o pun prin apă, sub apă, pe nisip, prin hoteluri, sub duşuri şi iar noaptea pe plajă, prin boscheţi, pe sub bărci, printre plase, pe mătasea broaştei, prin trestii, sub păpuriş, sub pescăruşi, pe stabilopozi, printre cîrlige de pescuit, în larg, la ţărm, pe mesele teraselor închise, prin ghioluri, la nămol, la sanatoriul din Techirghiol, sub mofetă, pe mochetă, sub chiuvetă, pe toaletă, în chicinetă, sub noptieră, pe frapieră, prin butonieră, uite cum începi să găseşti rimă pornind numai de la regulat, rimă pe care să i-o vinzi la kilogram lui Adrian Păunescu, să se iubească cu ea pe tunuri şi să şi-o bage în cur, de unde să scoată tone şi iar tone de volume de versuri!“
II
Îl aud, ca şi cum ar fi aici, lîngă mine, pe prietenul cu pricina. Cînd zaci fără rost şi orizont într-un hîrb încins, la unşpe noaptea, îţi vin prin cap o mulţime de gînduri. Te imaginezi cum ar fi fost să fii însurat cu prima nevastă, cu trei copii de gît, rată la casă şi bani împrumutaţi de la socri ca să schimbi maşina cu una mai acătării. Program fix de venit acasă, pe la patru-cinci după-amiaza, transpirat ca un porc şi cu chiloţii murdari de căcat. Vii şi găseşti apa caldă oprită, ba chiar şi aia rece abia curge, parcă se pişă. Cauţi papucii - nu-i găseşti, a plecat ăla mare cu ei pînă-n capătul blocului, să ducă gunoiul, tu-l în paşte pe mă-sa, iar vine cu ei murdari, după ce-a călcat în borîtura cîinelui ălora de la parter. Vii aşadar acasă, dai să te speli da’ n-ai cu ce, mîncarea s-a terminat, pune mîna şi fă-ţi un sandvici, singur, fiindcă urîta şi scroafa de nevastă-ta s-a culcat, ca o nesimţită. E iar la ciclu - a cîta oară, luna asta?!? - şi-i cu capsa pusă, are chef de scandal: că de ce curge iar closetu’, pute toată baia a urină, a venit şi dobitoaca aia de dedesubt şi-a făcut un scandal monstru, că i s-a udat tavanul, căca-m-aş în el de tavan, vedea-o-aş într-o zi cu closetu’ căzut în cap, făcut guler!
Cum mi-ar sta, vorba e, cum mi-ar sta? Mi-ar sta ca dracu’. Lasă, parcă aşa îmi stă mai bine: la 39 de ani, cu trei căsnicii ratate şi cîte, cine ştie, cine le-a numărat, concubinaje risipite - da, risipite - cu tot scandalul: bagaje aruncate-n stradă, uşi trîntite, porcării aruncate-n faţă şi strigături pe scara blocului, ca la uşa cortului: fă, băga-te-aş în pizda mă-tii, casa-i a mea şi uşa-i a ta, fi-ţi-ar neamu-n cur azi şi mîine! Şi să-ţi fac şi să-ţi dreg, să ştie vecinii că te montezi ca o vacă, nu ştii nici s-o sugi, vorba aia, vai de capul tău de nenorocită! Şi nenorocita nu se lasă nici ea mai prejos: băi pulă vopsită, io nu iau lecţii de acuplat de la tine, labagiule, că te chinui o oră s-o scoli, o alta s-o bagi şi două ore îţi ceri scuze, ca dobitocu’! Şi blocul - care nu le ştia pe toate astea - le află, ba mai şi învaţă, cu fiecare lună care trece şi-n care tu, alminteri locatar onorabil şi paşnic, îţi plăteşti întreţinerea. Află de la alte şi alte amante, cu care ajungi să-ţi verşi lăturile şi să-ţi speli rufele împuţite în uşa apartamentului. Află că nu ştii ce-i aia preludiu - sanchi! - că la poziţia 69 rămîi dator cu săptămînile, ba chiar cu lunile, de ajunge biata femeie să facă febră musculară la fălci, de-atîta supt, ba mai eşti şi semi-impotent, cînd bei ca porcu’; că trăieşti dintr-un nenorocit de salariu de conţopist, te fuţi în cur pentru o mie de lei, nu cumperi nici de mîncare, joci cu toţi neisprăviţii cărţi şi zaruri, de-ai ajuns să-ţi pierzi şi chiloţii la barbut. Pe urmă, vecinii află că ai dat-o afară din casă pe mă-ta de la ţară şi-ai băgat-o la azil, numai ca să-i vinzi pămîntul şi să-l joci la cărţi, nenorocitule. Că pe taică-tu nu l-ai mai văzut de cînd a ajuns la dezalcoolizare şi în tot timpul ăsta i-ai încasat pensia, mînă-n mînă cu poştaşul.
Toate astea vecinii le adaugă la ce ştiau deja: că nu mai ai o strachină după care să bei apă, fiindcă le-ai spart pe toate în capu’ dobitoacelor care au stat, o vreme, cu tine. Că atunci cînd curva dracului te-njură de mamă, te-apucă urlatul şi te tăvăleşti pe jos, cu spume la gură. Că o baţi, invariabil, la sfîrşitul relaţiei, îi crăpi capul cu telefonu’ şi aparatul se face ţăndări. Toate astea vecinii le cunosc deja, fiindcă pereţii sînt subţiri, parcă-s făcuţi din căcat sau din chirpici, ca pe vremea lui Pazvante. Şi-a dracului panaramă ţipă acum în capul scărilor, s-audă toţi un secret numai de voi ştiut, pînă acum: că o dată, cînd erai beat, ai regulat-o “invers” şi-a urlat să scoale tot blocul. Şi încă unul, mai al dracului: că tu ai fost ăla care s-a pişat în lift, într-o sîmbătă noaptea, cînd ai venit beat ca un animal şi nu te-ai mai putut ţine!
În general, cînd în patruzeci de ani te-ai întins cu tot cartierul, ei bine, atunci te ştie tot oraşul. Şi să mă ştie, dă-i în pizda mamii lor, îi dau dracului, dacă aveau coaie erau şi ei ca mine, oameni liberi, nu sub fusta nevestii. Altul îţi trînteşte în faţă: bă, boule, fiecare are ce merită, poate că şi tu şi neamul tău, fi-ţi-ar neamu’ al dracului, plătiţi pentru toate păcatele strămoşilor. Un neam de beţivi şi de curve, oameni fără căpătîi, adunaţi din patru zări, corcituri borîte de bulgari cu ţigani şi moldoveni, ba chiar ceva bozgori din partea mamei. Împerecheri contra legii, contra firii, copulări monstruoase între unchi şi verişoare, mătuşi şi cuscri, cumnaţi şi nepoate. Străbunice geto-dace pe care le-au spurcat tătarii de le-au găsit dracii, le-au călărit cazacii pînă le-au rupt în două şi le-au sodomizat turcii, timp de secole. O geneză perversă, cu sex în grup, cu violuri atroce, tăvăleli prin căpiţe de fîn sau direct în bălegarul din mijlocul drumului, spurcări de sînge cu boieri degeneraţi, ramoliţi şi libidinoşi ori deflorări precoce, pe la doişpe ani, în grajdurile vacilor. Felaţii împuţite, cu te miri ce vechili de la moşie, copulări lipsite de cea mai elementară igienă, mandravele nespălate cu lunile şi, peste toate, boli lumeşti cu complicaţii, cu excrescenţe, cu malformaţii. Copii făcuţi la beţie, concepuţi sîmbătă seara, după nuntă, pe nepişate. Progenituri tîmpite, născute înainte de termen, cu probleme de comunicare. Autişti, imbecili, retardaţi. Strîmbi, cocoşaţi, diformi. Copii născuţi la începutul verii şi procreaţi toamna la ţară, cînd stă din fiert tulburelul şi ţăranu’ tocmai îşi face capul baniţă, pentru mai bine de cinci luni de zile. Nişte strămoşi care - după ce-au recuperat pîrjolul făcut de Burebista, care le-a ars vile - au intrat într-un ciclu de viaţă metafizic, fără variaţii semnificative, de la un sat la altul: beţi ca porcii şi el şi ea, din toamnă pînă la ieşirea ghiocelului, cînd se termină ţuica şi vinul.
Dintr-o aşa geneză perpetuată în secole, n-ai cum să fii decît tîmpit de-a binelea. Şi, transbordat în mediul citadin - un sat mai mare, mai împuţit şi mai imoral - să trăieşti ca atare. Să perpetuezi la altă scară nişte apucături porceşti, ancestrale, cu care te naşti, aşa cum cîinele, sau porcul, sau alt patruped care nu s-a ridicat încă pe două picioare, se naşte cu ele: încercarea infantilă de a se căţăra unul peste altul şi de-a da din cur, indiferent că e vorba fraţi, masculi-purcei amîndoi. Asemeni lor, şi tu grohăi vreme de cîteva zeci de ani, pînă la Ignatul oamenilor care, stilistic vorbind, nu se deosebeşte cu nimic de cel al porcilor.
III
Curva de care vă spun nu e cu nimic mai presus de alte paparude, care-şi fac veacul pe şoseaua de centură. Cel puţin aşa pare, la prima vedere. Noaptea, toate pisicile au ochii albaştri, inclusiv alea albe. Asta în schimb are un păr roşu ca focu’, de-ţi vine pe loc să-i bagi mîna-n chiloţi şi să verifici dacă aşa e peste tot. De multe ori, blondele cele mai blonde şi cît se poate de naturale sînt de-a dreptul ţigănci, cînd e vorba de blăniţă: negre, de parcă s-au tăvălit cu curu’ prin cenuşă.
Vine şi se propteşte de rama prăfuită a portierei. Acum o ştiu, mi-o aduc aminte de la o „poştă“ timpurie, comisă cu un inginer - fost coleg de birou - şi un puşti plin de coşuri, văr de-al lui, pe care nici nu ştiu cum îl convinsese la aşa o ispravă. Asta pentru că era mai degrabă genul de labagiu lipsit de imaginaţie, care la treizeci de ani încă-i mai spune „pizdă“ mîinii drepte şi care-i „ia gîtul“ în fugă, pe marginea chiuvetei. E curios că-mi amintesc aşa o porceală, şi asta doar pentru că, la un moment dat, în timp ce roşcata i-o sugea cu rîvnă, puştiul a-nceput să plîngă şi s-o strige pe mă-sa, moment în care însăşi progenitura curvei a dat buzna în apartament, anunţînd-o pe ţevista cu gura plină că a venit soacră-sa, cu o mătuşă de la ţară. După care s-a rupt filmul.
Am fi putut să ne-o punem acolo, în maşină, aşa cum o făcusem cu atîtea altele, numai cu ea nu. De vreme ce îi purtam o amintire mult mai sofisticată, ne-am dat la bîrfă. La urma urmei, poziţia chircit, cu spătarul rezemat de bancheta din spate nu e specifică nici unui regnsau vreunei sub-specii. N-a făcut carieră nici regulatul pe masa din bucătărie, nici cel din lift sau în buda de serviciu, cum a făcut suptul în maşină. „Coitus tehnicus“ cum s-ar spune, o sofisticare în timp a felaţiei direct prin platoşa cavalerului, la întoarcerea din cruciadă. Acum armura e ceva mai mare, are opt cilindri în „V“, şaispreyece supape, scoate fum şi nu doar băşini, ca izmana şoferului. Miroase a ulei TEXACO, a vaselină şi a brăduţ odorizant, nu a harnaşamente şi piele de cal, tăbăcită. Maşina e doar o prelungire a virilităţii masculine ori, dacă-i aşa, fata nu suge doar membrul erect-îndoielnic al mecanicului de ocazie, suge tot: ambreajul, bielele, manivelele, toată caroseria. Însăşi maneta de viteze e un Priap modern, abstractizat, care nu se mai aşează domestic, în grădină; este chiar între voi: între tine şi ţevista din dreapta.
Coitul a devenit o chestie tehnică. Bărbatul face mai des sex cu propria maşină, decît cu “mîndra”. Are tot timpul la el lubrifiantul, lichidul de frînă, soluţia de şters parbrizul, odorizantul pentru sfîrşitul cursei. Ce-i mai trebuie lichid seminal, cîtă vreme răcirea funcţionează cum trebuie?… La o adică, în torpedou sînt chiar şi nişte prezervative pentru coitul uman, carnal, primitiv. Îţi pui manşonul lubrifiat, pui şi o leacă de vaselină - dacă trebuie, tot de la biata maşină - şi treci la treabă: teoria motorului cu explozie, în patru timpi, redusă la absurd. Absurdul de-a ejacula în maşină, pe oglinda retrovizoare, de-a-ţi şterge „joja“ de chiloţii unei japiţe autostopiste, care pe drum ţi-a spus că ea nu se dă, ce, ea e vreo curvă de-aia?!? Şi uite-o acum, mititica, pe post de pompă de vacuum, aidoma carburatoarelor de modă veche: suge, suge, iar suge, pe urmă o scoate din gură şi te-ntreabă tîmp „îţi place?“, păi sigur, dobitoaco, dacă nu-mi plăcea te băteam cu ea după ceafă, nu ţi-o băgam în mîncătoare! Şi geme ca o proastă, toarce ca un motor căruia nu-i arde o bujie, dă rateuri, se-neacă, lubrifiază, scapă salivă pe lîngă piston, bate la capătul cursei ca un tachet, îşi trage mucii, iar o scoate dintre dinţi - acum doar ca să zîmbească idiot şi complice - de-ţi vine s-o întrebi: fă, maneta mea a ajuns telefon mobil, să-ţi faciliteze comunicarea?! Acuma, stai aşa!, nu mai e loc de-ntors, vine point of no return, bolidul se retrage la depou, nu mai oprim în nici o staţie, frînele nu mai ţin, vatmanul a coborît, taxatoarea nu se simte nici ea prea bine. Ţine-te, fato, strînge din fălci, apucă de capăt, nu-i da drumu’, încă puţin şi ţi se va umple gura cu milioane de potenţiali candidaţi la o viaţă de căcat, ca a mea şi care să-mi şi semene la mutră, pe deasupra. Orice s-ar îmtîmpla nu scuipa pe huse, înghite tot, omoară-i fir-ar ai dracului, holocaustează-i cu sucul tău gastric, elimină-i la urma urmei ca pe nişte netrebnici, refuză-le dreptul la Marea Întîlnire cu ovarele tale de speriat, cu ovulele pe care le arunci la closet o dată pe lună, după ce faci ca toţi dracii, scuteşte-i de chinurile naşterii, de cenuşiul copilăriei, de şedinţele cu părinţii, de la şcoală, eliberează-i dinainte de coşuri pe faţă şi apendicită, nu-i lăsa să-şi bată joc de ei toate puştoaicele cordite, nu le da voie să se nenorocească, ajută-i să scape de-nsurătoare, s-ajungă ca mine nişte damblagii, care fut prin maşină toate japiţele bolnave, înghite-i surioară şi hai să-ncheiem fermoarul şi socoteala, că s-a făcut miezul nopţii, a trecut jumătate de oră şi pe-urmă o să emiţi pretenţii că ăsta n-a fost short time, ci orgie sexuală în toată regula!
IV
Acum stă rezemată de portieră şi-mi şterge praful de pe maşină, cu curu’ ei mare. Şi pentru că n-am chef să mă fut iar cu volanu-n piept, iar madama n-are clienţi nici cît să le roadă coada păroasă, aproape sigur c-o să ne dăm la bîrfă. Şi, ca toate celelalte, în semn de scuză, de dorinţă de-a-mi arăta că e şi ea un om ca toţi ceilalţi, sau măcar a fost, o să-mi povestească viaţa ei nenorocită. Patetic. Cu un mic efort de voinţă, aş putea s-o fac să tacă, să-i umplu gura şi timpul, să-i pun respiraţia la treabă şi aptitudinile de curvă la-ncercare. E prea cald şi sînt obosit. Cît încă mai aud, înseamnă că încă mai pot să-ndur multe.
Ţine-mă, Doamne şi nu mă lăsa. O să-mi îndruge acum o poveste despre cum a dezvirginat-o un unchi libidinos, după care taică-su, aflînd povestea (poate chiar pe gaura cheii) a luat-o la regulat seară de seară, mai ceva decît o servea în tinereţe pe curva de mă-sa. Şi dă-i şi vaită-te că familia a nenorocit-o şi societatea şi foametea asta cumplită, de-a ajuns mă-sa să le trimită la produs pe ea şi pe sor-sa, prin căminul de nefamilişti, de lîngă calea ferată. Chiar ea, băbăciunea, care pînă mai anul trecut şi-a pus răzătoarea la bătaie pentru binele familiei şi pentru băutura porcului de bărbat-su, pînă cînd un nenorocit de macaragiu a dat-o cu cracii-n sus pe scări şi i-a rupt noada, de nu se mai uită la ea nici dracu’. Copile de paişpe ani, puse să sugă pe rupte mătărîngi de muncitori împuţiţi, sapangii din tată-n fiu, care se spală o dată pe săptămînă, sîmbăta, cînd vine în căminul de nefamilişti apa caldă. Două fete cu ţîţele abia iţite, regulate-n cur şi-n gură de doi-trei macaragii, în acelaşi timp, cu sticle de Pepsi băgate-n vagin pînă unde se află inscripţia „A se clăti după golire“. Minţi de copile, pervertite de gustul acrişor al spermei stătute, familiarizate cu jocul curios al testiculelor prin punga scrotului, cu apăsarea fermă şi lunecoasă a mădularului pînă-n adîncul măruntaielor. Şi, parcă văd: rupte de sex, fetele vin acasă şi-l găsesc pe taică-su beat, doborît de atîta ţuică proastă, de zece mii de lei litrul, călare pe strîmba de maică-sa, pe care a dat de două ori din cur şi-a adormit ca o bestie.
Da’, ia stai, fata asta e un caz patologic! Bate cîmpii de cîteva minute şi n-am auzit nimic din toate astea. Zice ceva de o copilărie fericită, înconjurată de dragoste părintească, de bani, mulţi bani şi educaţie cu bonă care ştia franceza, cu cină creştinească seară de seară, la care se puneau tacîmurile de argint şi întotdeauna o faţă de masă albă, imaculată. Tatăl, director comercial nu ştiu la ce firmă; l-au lăsat pînă şi comuniştii să plece la o specializare în Germania iar el, cap de familie responsabil s-a întors, n-a rămas acolo. Maică-sa - doctoriţă la spitalul cel mare şi nou al oraşului, construit prin anii ’50 de aceeaşi comunişti pe care acum îi scuipăm în gură. Mai are doi fraţi, din care unu’ e acum în Canada, iar celălalt predă principiul vaselor comunicante pe undeva, pe la Universitate.
Pe la opş’pe ani a dat la facultatea de Farmacie şi-a intrat cu brio. A învăţat ireproşabil vreme de vreo trei ani, timp în care şi-a păstrat cu sfinţenie virginitatea. O privesc cu subînţeles şi mi-o retează: „Băi, labă tristă, nici nu ştiam cei aia felaţie pe vremea aia, nu mă uitam la bărbaţi decît de la brîu în sus, nu mă interesa pur şi simplu, n-aveam vocaţie de femeie copulativă, nu-ncercam nici măcar să-mi imaginez ce gust are sperma, credeam că toate cozile de măgar au aceeaşi lungime, aşa cum nu se deosebesc cîinii sau caii sau porcii între ei. Prin anul trei m-am îndrăgostit brusc de unu’ şi deodată, ca atunci cînd faci rujeolă sau constaţi că te-ai umplut de mătreaţă, peste noapte. Repara calorifere prin cămin, era cu trei ani mai mic ca mine, aproape un copil, dar un puşti cu multă personalitate, deşi complet asexuat. Parcă era o fată îmbrăcată în salopetă, cu mîinile pline de rugină mai tot timpul: cum deşuruba el ţevile alea, le înfăşura cu cîlţi, le trăgea şi-un filet, după care se chinuia să le bage una-ntr-alta. O fi fost şi un simbol sexual, un apel subliminal la subconştientul meu de fată lipsită de perversităţi şi vise erotice, nu ştiu. Am tăbărît pe el, deşi era miezul zilei, iar uşa era descuiată; prin geamul deschis al camerei pe care o împărţeam cu alte două colege se-auzea un zgomot infernal de crătiţi, covoare bătute, copii răzgîiaţi, mahalagioaice, ţigănci care vînd porţelanuri şi vor la schimb haine vechi, chiar şi un şuier de tramvai obosit; tot oraşul era acolo, atunci, la picioarele blocului. Fără să ştiu ce fac l-am tras de pantaloni cu sălbăticie, cu deznădejde, parcă fusesem ţinută nemîncată zile întregi şi zăream într-un galantar un parizer; intram direct prin vitrină.
Pantalonul era totuna cu bluza salopetei, trăgeam ca o năroadă de hainele puştiului fără să mă întreb dacă şi el vrea sau cine ştie ce-o crede: mă, toate din cămin sînt aşa zănatice şi moarte după pulă, auzisem de la Costel că-s nebune rău astea de la “farmacie”, le-a coclit creierul aburii de la medicamente, li s-a urcat la cap piramidonu’, s-au nărăvit de la cîte O.B.-uri îşi bagă-n găoază - cîte trei făcute mănunchi, legate laolaltă!? Nu ştiu cînd a ajuns Victor în curu’ gol, mai mare rîsul, pentru că eu eram la fel de impecabilă ca la-nceput - cu părul strîns, cu ochelarii la locul lor, încălţată în papucii care altfel îmi săreau din picioare la cea mai mică mişcare. Nu m-a dezbrăcat, n-a îndrăznit să mă atingă, l-am abandonat acolo jos, pe covor, aşa cum îl fătase mă-sa şi m-am dezbrăcat tacticos, pervers, cu fiţe. Mimam, fără să fi văzut vreodată pe video, un număr de striptease original, producţie proprie, de casă, fără conservanţi, o chestie alambicată al dracului şi dată-n mă-sa de excitantă. L-am văzut cît era de timid - şi era timid foc, aveam să constat în lunile următoare - că o urmă de erecţie începuse deja să devină convingătoare, să se impună, să capete contururi şi tupeu de sondă pregătită de explorare. Uite cum botu’ umed i se iţeşte de sub piele, cum amuşină ca un şerpălău însetat, cu cerul gurii uscat, da’ ce zic eu ceru’ gurii, tot gîtlejul. Şi cum pe nesimţite, îngenuncheată pe covorul aspru, aşa cum n-am făcut-o nici cînd trebuia să-mi caut pe sub pat zecile de pixuri pierdute, iau acum între buze animăluţul ăsta prietenos, pe care nu l-am bănuit, cu care nu m-am jucat niciodată şi pe care parcă-l ştiu dintotdeauna. Un corp cavernos, cum scrie în manuale, care acum se lichefiază, acum se solidifică, precum o plastilină-surpriză, cu memorie elastică. Acum îl sug încet, fără grabă, cu surpriza cuiva care n-a mîncat pînă la douăzeci de ani ciocolată dar căreia toţi din jur i-au descris, cum au ştiut, gustul. Acum îl ingurgitez şi acum deja parcă e-n mine, prin vagin, pătrunzînd încet, într-o singură direcţie, continuu, nu se mai termină, se tot duce, mă-ntreb pînă unde poate ajunge, ştiu că nu e enorm, or senzaţia de scurgere e continuă, numai către-năuntru. După care visez că mă dau cu sania în toiul verii şi nu e zăpadă, e doar iarbă moale, crescută monstruos, iarbă udă, îmbibată cu apă călîie, pe care alunec. Nu există nici sanie, nici haine, e doar un fel de ceai călduţ, băgat cu irigatorul, care curge pe mine, în iarbă şi din iarbă în mine, înăuntru. Cerul se face roşu şi totul e şi mai cald, mai cald decît apa, cît să spui că mai cald n-ar mai fi la fel de bine, nici apa n-ar mai fi la fel de răcoritoare, dacă ar fi mai fierbinte. Victor e deja la baie, complet năucit, cînd sub mine iarba închipuită s-a uscat de-a binelea, a devenit aspră şi s-a transformat în mocheta ponosită din camera căminului. Cerul e roşu pentru că soarele a ajuns la asfinţit şi, pe deasupra blocurilor din capătul cartierului studenţesc se adună nori grei de ploaie; la noapte o să plouă, cu siguranţă.
***
Relaţia cu fătălău’ de Victor a-nceput să scîrţie cam după trei luni, cînd taică-su a vrut să afle cu ce „paraşută“ s-a încurcat podoaba de fi-su. Auzi, cu o curvă de studentă, asta după ce nu l-a dat la facultate pentru că nici n-avea bani, dar şi pentru că auzise el că pe-acolo, pe la facultate, s-au aciuat toţi poponarii. Să se-ncurce cu o studentă, cînd la el la fabrică sînt atîtea fete cuminţi, care abia aşteaptă să se mărite? „Bă, Gheorghe, fete cuminţi sînt alea care şi-o bagă doar în pizdă!“, aşa rîd de el colegii, da’ el n-are nici o treabă cu colegii, el să-l vadă pe fi-su la casa lui, că-l ia mama dracului dacă nu-şi vede de treabă şi-şi bagă-n cîrd cu boarfele astea cu şcoală.
Pe urmă, s-a dat la mine. El, nea Gheorghe, care putea să-mi fie şi tată şi unchi şi socru, dar mai ales putea să-mi fie un străin, dar nu mi-a fost. Poate şi din cauza pămpălăului ăla de fecior-su, poate şi din cauza mea, sau poate fiindcă un mecanism neştiut, un resort se-ntorsese în mine, din clipa în care fără motiv mi-a căşunat pe salopeta unicei sale odrasle, care nu ştia ce pleaşcă i-a căzut pe cap şi cui să-i mai mulţumească. Porcul ăla bătrîn ar fi în stare să spună acum că eu m-am dat la el şi nu invers, nici nu mai sînt sigură, nici nu mai contează, cîte vreme ajunseserăm să ne împerechem ca animalele, pe unde apucam, la început mai cu fereală, pe urmă cu gemete, cu strigături, cu porceală, ne ştiau toţi vecinii. Nu ne mai feream nici de bou’ de Victor, copil tălîmb şi necopt, pentru care a fost prima şi ultima lovitură de la o viaţă pe care n-a înţeles-o, de la bun început. Moşu’ a ajuns rău, l-au dat afară din serviciu, s-a apucat de băutură şi a-nceput să mă bată. Eu deja stăteam la ei, mă lăsasem de facultate, nu mai primeam bani de-acasă, auzisem că taică-miu a înnebunit sau cam aşa ceva.
Am plecat de la Gheorghe şi Victor într-o toamnă, imediat după ce băiatul a prins pentru întîia oară curajul să dea cu pumnul în ăla care-l făcuse. Se răzbuna pe el, ca să nu dea în mine; pe mine nu m-a bătut niciodată, în mine dădea doar Gheorghe, bătrînul. Am făcut trotuarul, la început de una singură, fără peşte; arătam bestial şi ziceau toţi că aveam ceva aşa, de femeie „fatală“. M-am eliberat dintr-o dată; m-am simţit mai normală decît în cuplul ăla de tîmpiţi, tată şi fiu, sufocaţi de ipocrizie. În doi ani, mă avusese deja tot oraşul. M-am îmbolnăvit, am lipsit ceva vreme şi, cînd m-am întors, am mai lăsat din pretenţii. Pe moşu’ nu l-am mai văzut niciodată, am auzit că s-a spînzurat. Victor a ajuns rău, se culcă cu toţi boschetarii care dorm prin canale. M-a văzut o dată şi nu m-a recunoscut. Avea în mînă o poză de-a mea, de cînd eram studentă; nici eu n-am recunoscut-o pe fata din fotografie“.
V
Leoaică tînără, iubirea, da’ orişicît: dacă nu încăpeam pe mîna unor flăcăi cu snagă, rămîneam un labagiu decrepit, la mîna sorţii. Care, bărbat în putere fiind, îţi aruncă din cînd în cînd cîte-o ciozvîrtă. Da’ ce zic eu, lucru mare dom’le, lucru mare, fiindcă – vorba unui hîtru – cu coitul te descurci, o mai scalzi, da’ pentru labă îţi trebuie sulă, nu jucărie! Şi, unde mai pui că voluptatea masturbării în solitudine e alta, iar împărtăşirea cu alt animal a unei atari apucături nici nu se compară cu micile plăceri tainice ale singuraticului surprins de timpul-netimp, pe furiş, într-o margine de chiuvetă. Ăia care o fac în public sînt artişti, actori pe un alcov cît o scenă, în aer liber, care nu ţin pentru ei discreţia gestului, mimica desfătării, strigătul satisfacţiei. Ludic la pătrat, cum ar zice un poet, dacă ar fi “tata” labagiilor!
Sau, măcar pasul intermediar, al masturbării în cuplu, de faţă cu partenera – e ca şi cum i-ai lua de la gură, i-ai fura din geantă, i-ai refuza o porţie de plăcere. Are balta peşte!, ce contează o picătură dintr-un ocean de surogate de iubire?, da’ uite că orice contează. Partea bună ar fi ca Ea - ea, păcătoasa, masochista, egoista, hrăpăreaţa, lacoma, hulpava – să aibă măcar o satisfacţie de ordin estetic în felul ăsta, uitîndu-se la tine, excitîndu-se, turbînd, cu ochii la vîna aia care vibrează în aer ca şi cum ar vibra în ea; şi totuşi nu, e acolo, undeva afară, n-o atinge în nici un fel, e ca şi cum n-ar privi-o, fiecare cu treaba lui, chiar dacă o simte, o vede, o bănuieşte suculentă, zemoasă, cărnoasă, bine întinsă, sîngerie de vibrează atmosfera. Dar stai, asta înseamnă că tu, ca mascul, eşti frustrat, “asta” a furat o parte din tine, ţi-a înjumătăţit satisfacţia, a tras din culoarea peisajului ca cineva care, uitîndu-se pe gaura cheii, “suge” desenul camerei de dincolo, îi estompează claritatea, liniile; totul se scurge, o ia la vale prin orificiul ăla nenorocit al uşii, ca într-un desen animat, prost, din anii ‘50. Aaa, uite-o şi pe Betty Boop, cu ochii ei cît farfurioarele, care absoarbe felul în care o freci - zice ea, cînd de fapt tu o pregăteşti de decolare, îi lubrifiezi rampa, răsuceşti fitilul, stai cu chibritul aprins, fără să ştii cînd se va iniţia igniţia. Bietul de tine, crezi că eşti stăpîn măcar pe o satisfacţie de moment, pe o clipă de fericire, o scînteie arsă direct pe creier, descărcare electrică la fel cu cele pe care le-ai văzut uneori la comutator, cînd stingi lumina – lipsite de consistenţă; dar ele lucrează, uzează acolo nişte contacte fine, într-o zi va trebui să dai jos priza, întrerupătorul, siguranţa aia fuzibilă care flambează, să smulgi firele topite cu izolaţia mîncată, din pereţi, să-ţi scoţi pe nas sistemul nervos ca şi cum ai elimina un vierme cranian.
Şi-uite-aşa, din scînteia aia mică, de care nici măcar n-ai avut parte, din care n-ai înţeles şi n-ai rămas cu nimic, nu ţi-a luminat existenţa nici măcar pasager, te-ai ales cu toată instalaţia arsă: pe casă, pe creier, în suflet şi dincolo de tavanul pe care îl simţi tot mai cocoşat şi mai coşcovit şi stropit nu de spermă, ci de nişte muşte căcăcioase, care nu-şi fac probleme de conştiinţă, vizavi de locul unde-şi slobozesc seminţele.
***
Dimineaţă e oriunde te-ai trezi, după orice ai fi făcut noaptea. Sînt teorii care spun că nu trebuie să te scoli brusc; musai să cobori din pat pe dreapta, să-ţi faci cruce cu limba-n gură şi să te-apeşi în călcîie, direct pe pămînt, ca să-ţi iasă din corp energiile negative. Sînt o mulţime de exerciţii, pe care iniţiaţii în tainele coitului pe la spate (şi-n acelaşi timp cu ţîţa-n gură!) le recomandă: yoga, tantra, tao şi-alte tîmpenii. S-a calculat că, teoretic, exerciţiile de trezire ar lua cam juma’ de zi, după care ar urma cele pregătitoare de culcare, timp în care n-ai făcut nimic altceva decît să citeşti cărţile lor imbecile. Nimeni nu a publicat vreun exerciţiu coerent, veridic, de trezire din beţie. Sau după o noapte de sex în draci, cînd îţi tremură picioarele ca la pisicile rahitice. Milioane de inşi s-au îmbătat, în secole diferite, din care o grămadă au fost filozofi, teoreticieni, înţelepţi de-a dreptul. De ce nici unul nu şi-a bătut capu’ să lase posterităţii cîteva sfaturi de luptă cu mahmureala, este un mister pe care doar folclorul oral, empiric, îl poate pune în umbră.
Există beţii şi beţii, aşa cum există sute de feluri de băutură, care pot fi combinate în alte cîteva mii de reţete îmbîrligătoare. Probabil, amprentarea umanoidă ar trebui să se facă după tipul de beţie, iar datele de stare civilă să sune cam aşa: un metru optzeci, faţă ovală, corpolent, şaten, ochi verzi, face urît la băutură, borăşte împrăştiat, se bese de dimineaţă pînă seara. Ori, dimpotrivă, şi mai simplu: mic, cocoşat, toarnă în el numai tărie, nu mănîncă atunci cînd bea, violent la beţie, nu borăşte - ţine-n el al dracului, pînă se umflă - înclinaţii spre melancolie, plînge spre dimineaţă cînd îşi aduce aminte de mă-sa, agresiv la trezire, mahmur toată săptămîna. Şi-aşa mai departe.
Despre cineva care fumează în timp ce dă din cur, nouăzeci la sută din femeile chestionate consideră că respectivul e un porc insensibil, care ar merita să-şi bage ţigara undeva, după care să scoată fumul prin cu totul altă parte, ca elefanţii. În privinţa celor care beau în timpul coitului, procentul oripilatelor scade la jumătate: lasă, dragă, bea şi el un păhărel şi să-l vezi atunci, în loc de trei minute fute şi el mai mult, pe puţin zece, da’ ce zic io soro, şi juma’ de oră, dacă-i obosit şi cu capsa pusă! Eu am trecut printr-o perioadă în care le-alegeam după cît erau de beţive. Le citeam colţul ochiului, aşa cum citeşti termenul de valabilitate, pe o cutie de lapte. Acolo, în colţul ochiului, stă scris codul de bare al oricărei individe: e rea, bea fără măsură, e vicioasă, perversă, rea de muscă. Am început cu cele care beau nu de multă vreme. Amatoare, pupătoare de pahar, căzături care ţineau nu la băutură nici cît o muscă. Cîrpe umane care, după ce se îmbătau pişau ochii, borau în chiuvetă şi adormeau ca vacile, cu ochii la manivelă. Cînd am apucat să le deosebesc, a fost o desfătare să constat că tata avea dreptate cînd spunea: „fiule, băutura-i bună, da’ trebuie să te ţii de ea!“ O beţie sănătoasă, împletită cu un sex prelungit, pe măsură, nu se poate încheia fără un gît de votcă, dimineaţa, din sticla uitată ca din întîmplare, la marginea patului. Astfel şi numai atunci, damfurile şi duhorile dispar se estompează. O poţi lua de la capăt, la nevoie. Cu cît înaintezi în vîrstă, exerciţiul capătă rafinament, în măsura în care pierde din rigurozitate. Regulile încep să nu mai funcţioneze. Te lasă toate o dată, din toate baierele. Maschezi cum poţi, muţi accentul pe alte jocuri, alte chiţibuşuri. Ca ratat, e bine să te trezeşti lîngă o ratată: nici unul nu mai ştiţi ce vreţi de la viaţă. Mîine e o altă zi, prin urmare o altă mahmureală.
ABEL
De obicei dorm într-o rînă, pe marginea patului, gata oricînd să vin grămadă, de la colosala înălţime de juma de metru. Totuşi, n-am căzut niciodată. Dorm neîntors, chiar pe muchie şi visez că mă preling pe buza unei cascade de pîslă. Adorm greu, pe burtă şi numai gîndul de-a aţipi întins pe spate, ca-n sicriu, mă-nspăimîntă.
Al naibii Proust ăsta, care ani de zile trecea în lumea somnului imediat, fără s-apuce să spună „adorm”! Eu, dimpotrivă, ani întregi am adormit greu, fie c-am numărat în gînd oi, teancuri de bani sau puţinele clipe de fericire petrecute lîngă Otilda. Poate mi-a lipsit lumînarea demodată a aceluiaşi Valentin-Louis-Georges-Eugene-Marcel, în care n-am putut sufla niciodată decît metaforic, o dată cu apăsarea comutatorului sau telecomenzii. Dar ca şi el, un sfert de oră după ce oboseala îmi atîrna greu pe pleoape tresăream, cu gîndul la ideea de-a fi reuşit să adorm aşa de repede. Ieşeam atunci dintr-o lume ireală, în care nu deveneam nici cvartet, nici biserică, ci mai degrabă un scenariu bizar, în care rolurile închipuite nu erau dinainte ştiute pentru că, uite: uneori eram pe-o scenă, chemat să declam o partitură necunoscută, pe care toţi o aşteptau de la mine. Şi-aş fi vrut să fiu talentat, strălucitor, dar eram mai degrabă pe dinafară... Alteori întruchipam doar o stare amorfă, primară, o mizanscenă fără personaje, o supă organică originară, în care se mişcau „scame” pe care le ai în ochi, cînd te uiţi la soare. O febră nesănătoasă, în interiorul căreia urci şi cobori obositor, lovindu-te de pereţi incerţi, vătuiţi, ca într-un uter uriaş, în care se-nvîrte toată planeta. O stare de rău din care vrei să te trezeşti proaspăt, cum n-ai mai fost din copilărie cînd, rupt după o zi de joacă, adormi tot cu gîndul la şotii.
Somnul ăsta bolnav îmi naşte demult monştri ireali, proiectaţi pe tavanul camerei, oricare ar fi fost aceea. Visez mult şi scurt, cu fulguraţii de-o clipă-n care se nasc, trăiesc şi mor coşmaruri de-a gata şi repetabile. Reciclez orori visate şi-acum o zi, un veac, o săptămînă. Am trusa mea completă de spaime, din care iau şi pun la loc şi pentru altă dată. Spasme la purtător, oricînd şi oriunde m-aş duce. Trăiesc deseori într-o singură noapte viaţa bezmetică a vreunui vagabond bolnav şi obsedat sexual. Îmi administrez aşa crîmpeie de vieţi anterioare sau doar avanpremiere de căderi viitoare şi successive. Mi se ridică un colţ al cortinei, primesc zgîrcit din episoadele pierdute sau cele încă nescrise de-un scenarist bezmetic. Dimineaţa mă trezesc fără să ştiu dacă nu cumva am plonjat sau am fost proiectat în lumea sordidă a personajului meu de-o noapte. În universul alter ego-ului meu depravat, care pe beznă îşi face toate mendrele. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să regret că n-am rămas în oglinda aia strîmbă şi sordidă. Otilda e tot lîngă mine, cu capul pe pernă şi părul strîns într-o plasă. Cu nelipsitele ei bigudiuri, fără de care laţele ei ar arăta chiar ca nişte laţe. Otilda - scumpa, neasemuita mea soţie de-un deceniu. Cea care doarme ca un lemn uitat în sobă. Care miroase-a creme şi loţiuni şi-arată ca o tartă cu frişcă, scăpată pe covor şi recuperată de-acolo.
***
Am un umăr zdrobit de pe vremea cînd, portret de tinereţe, credeam în lumea asta strîmbă. Vreme în care îmi drămuiam orice pas, orice clipă. Eram student în anii în care Capitala era un stup roiind de tentaţii şi delicii. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin – mi-ar plăcea să spun, cîteodată. Dar nu pot. Sfîrşitul facultăţii m-a găsit tot cast şi frustrat, pe măsură. Eram albina sau mai degrabă bondarul din stup, care nu se dedulcise încă la miere. Să stai şi să te uiţi cum alţii se distrează, se-mbată şi fac dragoste, în vreme ce tu îţi spargi capul cu proiecte şi cursuri pe care azi nu le mai ţii minte şi care nu ţi-au folosit în profesie niciodată. Vremuri în care dădeam stingerea petrecerilor sau credeam că o fac, de vreme ce toţi îmi supravieţuiau în pierzanie. Ascultam prin pereţii subţiri ai căminului chiolhanurile colegilor nu mai puţin înclinaţi spre carte, dar mai deschişi spre o viaţă trăită cu frenezie. Fără cumpătare, spuneam atunci, ca un hodorog ce-abia-nplinise douăzeci şi trei de ani! Bătuţi pe muchie, socotiţi la centimă, cu fiecare gest, fiecare clipă trăită, nu care cumva ispita să mă prindă nepregătit, căţărat pe cine ştie ce aventură. Virgin pînă-n prăsele.
M-am păstrat aşa, străin de deliciile decadente ale facultăţii pînă pe la sfărşitul stagiaturii, înainte s-o întîlnesc pe Otilda. M-a atras senzaţia stranie – neverificată de nici o mărturie ulterioară – că şi-a trăit la fel de searbăd tinereţea ca şi mine. Fusesem fascinat cu numai un an în urmă de exact opusul firii mele de pensionar timpuriu: o mîndreţe de femeie dezgheţată şi – după multe din gusturile cunoştinţelor mele – cam deşucheată. Genul „miss liceu” şi regină a petrecerilor. Trăise mult şi voluptuos, mi-am spus din clipa în care am văzut-o şi mi-a ajuns la urechi faima ei de tipă trecută prin viaţă. Doar ce-o rupsese cu un medic mai în vîrstă ca ea, care-i sponsorizase ultimii doi ani de facultate şi de escapade boeme. Mă-nebunea numai gîndul că aş putea ieşi cu aşa o femeie, deşi nu era chiar rea ideea ca tocmai una ca ea să mă iniţieze în amor... Şi chiar cred că fiara simţise mirosul de sînge şi nevoia mea imediată de intrare în lumea masculilor în funcţie. O atrăgeam din exact aceleaşi motive, privite în oglindă. Ne-am întîlnit în vestibulul unor prieteni comuni, care dădeau un ceai dansant pe stil vechi, adică ceva cuminte, distins, liniştit. I-au luat mai puţin de trei sferturi de oră să deturneze petrecerea aia paşnică. Cineva îi vorbise probabil despre mine sau mai degrabă despre virtutea mea neegalată, cel puţin în rîndul colegilor de absolvire. Mi-a surîs toată seara, ca şi cum împărtăşeam numai noi un secret... al lui Polichinelle. Toţi ştiau că n-am treabă cu fustele. Ne-am revăzut trei zile mai tîrziu la cumpărături, în cartierul în care stăteam vremelnic cu chirie. Am schimbat amabilităţi, împreună cu cîteva impresii despre sorturile de cafea din magazin şi reclama stupidă despre o invitaţie la o cafea. Din glumă, s-a oferit să-mi prepare o ceaşcă fierbinte, în garsoniera ei de peste drum. Eram aşadar şi vecini – genul de amănunt care face o legătură şi mai comodă. Aveam în liceu un coleg care şi-a pierdut virginitatea printr-a zecea, doar pentru că deasupra lui, la trei, stătea o curvă de puştoaică, super-rasată. Doar cu doi ani mai mare, dar suficient cît să profite fără ruşine de absenţele prelungite ale lui taică-su, spre a-l iniţia pe flăcău în arta sexului.
Cafeaua era una obişnuită, dar camera ei, în care gustul licorii nu mai prezenta nici o importanţă, avea acel ceva din cadrul ideal pentru un ritual de împerechere, fie el şi întîrziat. Un loc în care o femeie ca Amelina îşi consuma toată existenţa indoor: acolo dormea, acolo se trezea dimineaţa, în braţele cîte unui alt bărbat, acolo îşi bea cafeaua-pretext ori pe cea matinală. Foarte probabil că tot acolo se epila, acolo se îmbrăca, acolo-şi admira frumuseţea, goală în faţa unei imense oglinzi, lipită direct pe perete. Acolo îşi dezbrăca amanţii, acolo se dezbrăca şi pe sine, aşa cum a făcut-o şi în faţa mea, aşa cum a făcut şi cu mine. Acolo îşi mîngîia lasciv sexul tuns cu pedanţă, acolo rostea vorbele-alea, care ar fi lăsat şi-un birjar „mască”. Acolo se excita, în faţa unui bărbat la fel de excitat, dar mai întîi perplex de rapiditatea cu care pretextul unei cafele se transformă într-o partidă de sex consumată în tihnă, aşa cum se cade cu un novice. Acolo mi-am pierdut virginitatea şi mi-am lăsat sămînţa pe pulpele unei femei adevărate, pentru prima oară altundeva decît pe marginea unei chiuvete dintr-o cameră de cămin, în care bărbaţi de-o seamă cu mine îşi consumau deja aventurile galante, chiar şi de faţă cu alţii. Acolo am făcut sex oral prima şi ultima dată, nu pentru că n-aş fi vrut să mai repet aşa o experienţă extatică, ci doar din simplul motiv că Otilda, soţia mea, urăşte sexul oral; nu mi-a supt-o şi foarte probabil că nici nu mi-o va suge vreodată, în vecii vecilor, Amin.
***
Un comentariu:
Sorine...am ras cu pofta, multumesc! Stiam ca scrii, dar nu am avut ocazia sa-ti ”gust” umorul pana acum. Ce sa-ti spun...mi-a placut mult, felicitari!
Florenta
Trimiteți un comentariu