Îți dai seama, iubita mea, pe ce planetă trăim, dacă-am ajuns să mîncăm struguri fără sîmburi, într-o bună zi îți voi livra sperma mea în cașete etanșe, ca pe-un medicament scump, care nu se găsește decît la «vaporeni» și-l aduc de-afară să facă bișniță cu el și tu doar așa te vei fecunda, foarte septic, fără sîmburi, ca sa nu simți gustul amar, de sămînță spartă fiindcă știi bine: taninul dăunează grav reproducerii.
(Pînă și) un fan străin se pricepe la Fotbal American!
de Berry Tramel (”The Daily Oklahoman”)
Sorin-Lucian Ionescu este un tip inteligent, chiar dacă este jurnalist. Aflat în oraș de trei săptămîni, redactorul-șef adjunct de la ”Telegraf” Constanța – un cotidian de pe coasta Mării Negre – studiază jurnalismul american în mai multe locuri din Statele Unite.
Știu la ce vă gîndiți: s-ar cuveni mai degrabă ca o gramadă din ai noștri sa fie duși la București și nu invers…
Dar iată că a venit la noi Sorin, privindu-ne cum muncim și bucurîndu-se cît poate de mult de cultura Oklahomei. The Cowboy Hall of Fame. The Oklahoma City Symphony. Cluburile de striptease.
Sorin este un tip foarte interesant. Cînd s-a întors în redacție de pe teren și și-a găsit lucrurile mutate pe un alt birou de cineva, ne-am cerut scuze. Dar el a spus ”OK”, ridicînd din umeri. “Rușii ne-au mutat nouă granițele. Sunt obișnuit cu asta.” Rar este omul care să te pună la punct și să te facă să zîmbești, în același timp.
Sorin a vrut să vadă niște fotbal (american), așa că a fost invitat la meciul Texas A&M - Oklahoma State University. Nu era mare lucru, dar era tot ce aveam mai bun.
Sorin spune ca a fost jucător de rugby în România, susținînd că orașul Constanța este un fel de leagăn al rugbyului. Nu am vazut la el nicio vînătaie sau umflătură, așa că puteți crede ce vreți.
Dar să știți ca Sorin a devenit destul de repede un expert de primă mînă în fotbalul american. A văzut doar un mecide fotbal american: Super Bowl XXXI a fost transmis la orele de noapte ale României.
“Era un foarte bun jucător la pase” își aduce aminte Sorin, “era un tip alb”. Da, ar trebui să fie Brett Favre. “Dădea pase lungi și profunde. Ceea ce nu vad pe la voi.” Nu, Tony Lindsay, jucătorul nostru, nu procedează ca Favre și Sorin și-a dat seama imediat de acest lucru.
“Am văzut numai două pase bune. Mie mi se pare că nu vor să paseze. Ei vor să treacă pe la mijloc. Nu deschid jocul pe margini. Vorbesc de cei de la Cowboys. Ei încearcă numai faze profunde pe mijloc. Pasele scurte lipsesc. Nu se străduiesc prea tare.”
Oh, Bob Simmons, antrenorule... Chiar și un tip abia coborît de pe vapor, venind din România și-a dat seama că ar fi trebuit să deschizi jocul.
Sorin are mai multe aminitiri despre debutul său televizat în fotbalul american. “Cred că nu e așa de greu să lovești. Aici n-am vazut o fază cu adevărat dură. Poate că n-am fost atent, dar n-am văzut așa ceva.”
Vorbește ca un adevărat jucător de rugby.
Oklahoma State University “și-a schimbat stilul după primul sfert de oră de joc. Nu era chiar așa de agresiv. Era ca și cum ai stinge luminile. În schimb, A&M a jucat din ce în ce mai bine.”
OK, așadar cei de la Cowboys nu l-au impresionat prea mult pe Sorin. Dar meciul a fost interesant. “Atmosfera a fost extraordinară” a spus el.
Și-a adus aminte apoi cum raposatul dictator Nicolae Ceaușescu dădea spectacole-gigant pentru sărbătorile comuniste. Un regizor celebru cu numele de Hero Lupescu a fost angajat. Hero a produs operă pentru Pavarotti și festivitatea de deschidere a Cupei Mondiale de fotbal din Spania (‘82). Dar Hero a fost nimic față de spectacolul de la pauză din Stillwater. “Fanfara Texas Aggie Band întrece tot ce am vazut pînă acum” a spus Sorin.
Mai tîrziu, pe drumul de întoarcere pe autostrada I 35, înghesuit într-o mașină cu patru jurnaliști sportivi cu care a mîncat pizza sleită, Sorin ne-a relevat impresiile sale finale despre meci. “A fost foarte incitant”, a spus el. ”Singurul lucru care mă deranjează este pauza publicitară. Pauzele publicitare nu ar trebui să facă parte din meci. Adică, să intre unul pe teren și să întrerupă meciul, e foarte nasol.”
Tu numești asta ”nasol”, prietene din România. Noi îi spunem capitalism.
(articol publicat în ediția de miercuri, 11 noiembrie 1998, pag. 29 din ”the Daily Oklahoman”)
Am o nouă problemă: dacă e de bon-ton, hic et nunc, să mă declar făţiş împotriva „fenomenului“ graffitti. S-ar putea - mă gândesc - să-mi dăuneze la carieră, ba - Doamne fereşte! - dacă nu şi mai mult. Adică: recent mi-am cumpărat şi montat o poartă nouă de garaj, albă; m-a costat o grămadă. Nu - pentru cei care întreabă -, nu stau la vilă, am o prăpădită de casă, din chirpici tencuit. Se vor întreba atunci alţii, poate pe bună dreptate, la ce-mi trebuia uşă de garaj Hormann la aşa o casă. Oricum, sunt aproape sigur că n-aş vrea s-o văd vreodată mânjită (sic!) în graffiti. Când aţi ajuns la aceste rânduri, trebuie deja să fi aflat, de ce şi cum a apărut fenomenul graffiti. Cât de frumos sau detestabil e el, dacă face bine la ten şi ce artişti geniali şi minunaţi au apărut pe planetă numai şi numai în felul acesta. Cât de persecutaţi erau ei de sistem şi cum s-au defulat ei pe pereţi, vagoane de tren şi (vai) porţi de garaj, într-o explozie de rafinament şi culoare. Cum vor ei să transmită prin cuvinte, litere şi simboluri simple, amocul lor ancestral şi transcedental... Ajuns aici, constat că mai am o problemă. Una de semantică: nu înţeleg nici să mă pici cu ceară ce scriu ei acolo, ce mesaj vor să transmită! N-am cultură graffitti, să „citesc“ pereţii. Ca şi cum ar scrie în chineză sau ebraică. Probabil (bănuiesc eu), comunică doar între ei, îşi marchează teritoriul precum - să iertaţi vorba proastă... - câinii. Cine pricepe, bine; cine nu, înseamnă că nu-i de-ai lor, nu merită să-nţeleagă.
Cineva îmi spunea pe bună dreptate: dom’ne, noi am făcut de rahat comunismul. Să facem la fel şi cu capitalismul, e doar o chestie de ani, maxim decenii; ce ne-ar costa şi cât ne-ar trebui să ridiculizăm - prin acţiune şi nu prin comentariu, nota bene - fenomenul graffitti?! La noi, fenomenul asta e gata „manelizat“ - mesajul e direct, frust şi permeabil. Nu vă bateţi capul, în unele locuri, să descifraţi mesaje subliminale - acolo scrie simplu, cu subiect şi predicat: „Jean plus Fana egal lov“! Spray-urile de vopsea sunt aceleaşi, din alea „bune“, aduse „de-afară“. Se găsesc la orice magazin de bricolaj. Mesajul e însă unul mioritic, atunci când nu e abscons şi cosmopolit de-a dreptul, într-o engleză aproximativă. Sunt ţări „civilizate“, în care vânătoarea de artişti graffiti a îmbrăcat forma apetisantă a unor recompense substanţiale, oferite de municipalităţi, respectiv de companiile de căi ferate, în cazul vagoanelor. Prinse asupra faptului, micile genii anonime sunt obligate să „bidinească“ la loc pereţii pe care şi-au manifestat plenar talentu'. La noi, ar fi suficient să fie forţate să înveţe corect limba română.
Pilcă, Butcaru şi cu mine fuseserăm cantonaţi în sudul stadionului, la intrarea spre peluza a II-a. Nu-ş care dracu minte creaţă dintre şefii noştri hotărîse să fim postaţi la o sută de metri de stadion, ceea ce-nsemna că era nevoie de mai mulţi dintre noi, cînd puteam bine-mersi să stăm, mai puţini, lipiţi de gardul din spatele tribunelor. Altminteri, cel puţin eu şi cu Pilcă trebuia să fim liberi în seara aia. Era pe la-nceputul lui decembrie şi-afară era o vreme nenorocită, cum nu se poate mai rea. Eram acolo de două ore, mai erau încă două pîn-la meci şi, de ceva vreme, începuse să burniţeze urît. Stropii se vedeau aşa, ca o ninsoare fină, în lumina murdară ă a nocturnei. Nu erau mai mult de trei patru grade; ce mai, o fericire.
Pe la şapte seara a trecut ultimul control din partea alor noştri, să vadă dacă sîntem aşezaţi corect în dispozitiv, să nu lăsăm să treacă nici musca, necontrolată. Era nu-ş ce căcat de meci de cupă, undeva prin semifinale, nu mai ştiu, că pe mine nu mă pasionează. Oricum, halimai mare, pe viaţă şi pe moarte, o echipă de fiţe, din Capitală, cu una tare, din provincie. V-am spus că nu mă pricep, da’ cam aşa a fost, aproape sigur. Grosul trecuse deja, adică intraseră de vreo oră cei mai sifilitici din galeria oaspeţilor, ăia de veniseră care cu trenul, care cu autocare. I-am controlat la piele. I-am găsit unuia un cuţit cît o sabie, zicea că-i... pentru de parizer!? Bineînţeles că l-am umflat, ăla n-a mai intrat la meci, nici măcar dezarmat. Alţi vreo patru erau beţi-mangă, i-am dat afară cu şuturi în cur. Chiar a zis Pilcă: bă, i-am prins unuia noada cu şutu’, ăla n-a mai stat jos fo trei zile! Era bine dacă venise cu trenul – ar fi stat în picioare, pe culoar, la întoarcere. Probabil, un tren de noapte.
Să mai fi fost vreo juma de oră pînă să-nceapă meciul, cînd au apărut doi – blondul şi ăla de care vă spun. Teoretic, nu mai aveam voie să lăsăm pe nimeni să intre, cu o oră înainte de începerea partidei – aşa scrie-n regulament, căca-m-aş în el! – dar asta e, de vreme ce oamenii aveau bilete?! Mai lăsasem înaintea lor un grup de zece inşi – paşnici, cuminţi, tăcuţi, n-aveau nici un fel de bagaj, parcă veneau la priveghi, nu la meci. Tot Pilcă (sau Butcaru?, nu mai ştiu) a zis că tocmai ăştia sînt cu adevărat suspecţi; mamă, ce feţe aveau, aţi văzut?!, te pomeneşti că încep s-apară şi la noi terorişti d-ăia, chiar se spusese zilele-alea la televizor că-i o ameninţare cu atentate, de sărbătorile de iarnă, da’ mă, boule, da’ nu la noi, nu la noi, noi ce le-am făcut?!? Da’ nu erau, cu siguranţă nu erau. Ca dovadă, nu s-a-ntîmplat nimic în seara aia.
Deci apar ăştia doi, cu mecle şi mai şi. Blondu’, ce-i drept, mai vesel; chiar dubios de vesel. Avea aşa, ceva isteric în el, dar era din filmul ăla, cu meciul, nu era pe lîngă, în contextul ăla, înţelegi? Ălălalt, mai brunet şi mai încruntat, genul de taciturn care se uită urît la tine, în tren, cînd tu povesteşti ceva haios la tot compartimentul. Mie mi s-a părut de la-nceput sinistru, am evitat să-l controlez eu, ştii, din instinct. Parcă mă uitam la o şopîrlă, nu ştiu. Nasol, oricum. Ţin minte sigur că l-a controlat Butcaru, da’ se uita şi Pilcă la el, că n-avea nici o treabă. Eu l-am luat pe blond la pipăit; era „curat”. M-am întrors spre dreapta, spre Butcaru, abia cînd l-am auzit pe-ăsta, adică pe Butcaru, făcînd: oopa, ce avem noi aici?! Sanchi, un căcat, găsise în rucsacu’ lu’ figurantu’ ăla brunet o cană de cafea, metalică. Da’ nu d-aia de armată, cum avem noi, în jandarmerie – una d-aia jmecheră, tată, marfă, cu capac, de băut în maşină cînd conduci, să nu dai pe tine şi să te opăreşti la ouţe. Nichelată, mişto, scria pe ea o marcă de cauciucuri japoneze. Normal că n-avea voie să intre cu ea, dar nici să i-o confişti parcă nu se făcea, costa ceva şi, mai ales, nu prea se găseau oriunde de vînzare, pe vremea aia. Ăla s-a-ncruntat o dată şi a zis că nu-şi lasă cana acolo. Cu ea nu intri, tată, ce mai, e clar, noi nu ne riscăm să ne dea ăştia afară, bulangiule! Am crezut că înţelege şi se cară; da’ nu, ăsta o ţinea pe-a lui, că n-a bătut cinci sute de kilometri şi-acum să nu intre, că doar n-o să arunce cu cana pe teren, în ai noştri, că e scumpă. Mai ştii?, a-ntrebat Pilcă, dacă te-apucă dracii în timpul meciului şi nu te mai controlezi şi nu te mai uiţi la pagubă, arunci cu cana în capu’ arbitrului sau la vreun jucător şi pe-urmă picăm noi „mesa”?! Mai ales că sigur mîncaţi bătaie, sînteţi în deplasare, iar arbitrii...
În clipa aia l-am văzut pe blond, de care uitasem, că se schimbase la faţă. Adică, nu în clipa aia se schimbase la faţă, cred că era aşa de ceva vreme, dar eu nu îl văzusem. Am zis că i s-a făcut rău de la inimă, ceva, ne-am speriat. A văzut şi Butcaru, l-a-ntrebat dacă-i e rău, ăla că nu, şi-atunci a zis Butcaru: hai mă, intraţi, fir-aţi ai dracului cu cana voastră cu tot, da’ dacă faceţi vreun pocinog, vă belesc, derbedeilor. Da’ Pilcă n-a vrut şi pace, o ţinea pe-a lui. Că ce, bă, mama şi-a ars-o cu ursu’, dacă se-ntîmplă ceva, nu vedeţi că şefii-s cu ochii pe noi?!? Plus că mi-e frică să nu cînte pe nas vreunul din ai noştri, s-a mai văzut - şi-aici avea dreptate, se mai întîmplase.
Pilcă n-a vrut să rişte, ce mai. Blondul se schimbase şi mai rău la faţă, brunetul se uita urît, da’ urît nene, ştii cum, ceva de speriat! Blondu’: cică nu ştiţi ce faceţi, nu vă jucaţi cu aşa ceva, “vă expuneţi”!?! Ce-a făcut, mă, dacă-ţi frec una, a zis Pilcă, înghiţi cana aia, cu totu’! Ăla cu tinicheaua avea deja o privire ucigaşă, tulblure, parcă-şi înghiţise limba. Mă uitam la el fascinat, ca boul, cînd ăla blond a-nceput să mă tragă mînecă, de-o parte. Ce faci, mă?!?, ia mîna de pe uniformă, că te lipesc de asfalt, tu-ţi morţii mă-tii, blondul nu, stai nene, nu da, hai doar să-ţi zic ceva, să nu zici că nu ţi-am zis... Bă, o-i vrea să-mi dai vreo şpagă, fii atent că nu-s d-ăla, îmi fac păcate cu tine şi te dau pe mîna caraliilor! Nu dom’ne, e vorba de ăsta, tovarăşu’ meu, e belea cu el, nene, nu ştiţi cu cine vă puneţi. Ce mă, pişpiriilor, ne ameninţaţi, o fi tac-su sau tac-tu vreun jmecher cu coaie?! Bă, nouă ni se rupe, e ordin să nu se intre cu aşa ceva, obiecte contondente, n-are ce să ne facă nici şefii, murim cu Regulamentul de gît, avem şi sindicat, ce, crezi c-o să ne dea afară sau ceva, băi, căcaţilor?!
Nu, nenică, face blondu’, da-i o belea cu ăsta, cu Sile. Bunică-sa, ţiganca, a fost vrăjitoare, d-aia adevărată, nu bulangioaică, şi-ăsta cred c-a moştenit-o, ceva, că pe cine blesteamă în gînd, moare în mai puţin de-un an şi-acu văd c-a pus ochii p-ăla înalt, al vostru, care s-a luat de el. Sanchi-balamaua, pe Pilcă, adică. Da dom’ne, p-ăla, ar fi al nouălea numai din cîţi ştiu io, ie teroare la noi în comună, fug toţi de el ca de dracu, domne, e „pe bune”! Bă, zic io, tu de cine faci aici mişto, labagiule, voi plecaţi de-aici bătuţi în seara asta, uită-te la mine! Bine, nenică, io v-am spus, oricum avem boală pe voi, ‘r-aţi ai dracu de caralii; în clipa aia i-am tras un cap în gură, cu casca metalică, de l-a umplut borşu’. Borîtul ălălalt şi-a luat cana, s-a mai uitat o dată naşpa la Pilcă şi s-a dus, cred că-n aia mă-sii s-a dus, că nu l-am mai văzut niciodată. Oricum începea meciul, am închis porţile şi-am intrat pe pista de atletism, să stăm cu bunghiul pe galerii, să n-arunce careva cu ceva în teren, vreo brichetă. Şi n-a aruncat nimeni.
Pilcă a murit prin martie, va să zică la vreo trei luni şi ceva de la chestia asta. S-a-necat cu cafea fierbinte, a tuşit pînă-a murit. Asta cu stadionul n-am mai povestit-o la nimeni; acum e prima dată, să mor io.
Soția lui Alboiu, casnică/Baroana de Cobadin sur Mer, “pacientă”
Hîrjică, plutonier de poliție
Cocîrlea, criminalist
Brancardier I/Directorul spitalului
Brancardier II/Ginecolog/Internist
Șerpelescu, comisar șef
un cvintet de suflători/alămuri
Actul I, scena 1
Decorul: În stânga scenei, o bucătărie modestă, de prost gust: o masă, un dulap cu vitrină, o mască de chiuvetă, un cuier-pom. Ceva mai spre centrul scenei, un fotoliu şi un televizor, dat ,,tare”. Dreapta scenei se află în întuneric. Lumină crudă, doar în stânga scenei, deasupra mesei. În dreapta, în penumbră, pachetul de suflători interpretează o melodie calmă.
Personaje: cpt. Vasile Alboiu, stând la masa de bucătărie, îmbrăcat in pijama şi
soţia, aşezată în fotoliu, îmbrăcată într-un capot strident.
ALBOIU (citeşte siderat un petic de hârtie): Patru cartofi… trei roşii… un morcov (pauze din ce în ce mai lungi)… o juma’ de parizăr… bulion… trei mere… (ridică tonul): Pe ce-ai dat, dragă, trei milioane?!?
SOŢIA (ton agasat, ca şi cum ar continua o discuţie mai veche):Uite, ştii ce, dacă nu-ţi convine, n-ai decât ca de mâine să-ţi faci piaţa singur!
ALBOIU: Şi adică de ce, mă rog, numai fiindcă mata eşti mână spartă?!? (pauză meditativă): Bine mi-ar sta mie, ditamai poliţistu’, să car sacoşi printre precupeţe!
SOŢIA: Da’ ce, Vasile, îţi cad gradele dacă iei şi tu un sac de cartofi?!? În loc tu să zici: lasă dragă, că de mâine mă duc eu şi fac ordine în piaţa aia nenorocită! (pauză de indignare). Fir-ar a dracului de piaţă, că tu nici nu şti ce escroci s-au făcut ţăranii ăştia!
ALBOIU: Va’ zică, ’mneaei ar vrea să mă duc să iau mitocanii de beregată (schiţează): ,,De ce nu laşi mă, chiaburule, pătrunjelu’ mai ieftin?!”. Şi jap, jap, jap, jap – o palmă! Pe urmă, să scot legitimaţia şi să urlu (joacă, pe ton ridicat): Io-s comisaru’ Vasile Alboiu de la Criminalistică, ia faceţi bine să vindeţi la preţu’ de producţie! Că vă ia mama dracului, dac-o mai escrocaţi pe nevasta-mea!
SOŢIA (dispreţuitor): Nu rîde, prostule, că sectoristu’ Firică îşi face singur piaţa! Mă rog, de cele mai multe ori vine piaţa la el, acasă... Şi... ce bine se găteşte la ei! (răstit):Adică, ce, dacă tu eşti comisar la Criminalistică, n-ai niciun cuvânt de spus faţă de ăştia care ne sabotează activitatea la cratiţă?!? (scârbită): Parcă n-ar fi trecut şi peste voi, în miliţie, o revoluţie! (nostalgică, priveşte în gol):Înainte ştiai să-mi aduci murături de la cantina partidului!
(Alboiu are o privire dispreţuitoare, timp în care începe să studieze un ziar luat de pe masă. După o scurtă pauză):
SOŢIA (atentă la explicaţiile de la televizor):Ascultă, dragă, tu crezi prostiile astea, cu (silabiseşte) tele-por-tabilitatea?
ALBOIU (bulversat): Pe cine?!?...
SOŢIA: Astea, dragă, cu indivizi trimişi d-aiurea, din alte timpuri, şi nimeriţi printre noi (revelaţie):să zicem, la coadă la 6 din 49!
ALBOIU (citeşte ziarul, fără să fie atent la replica soţiei): Ai dracului!!!
SOŢIA (nedumerită): ...
ALBOIU: Ăştia iar au scumpit mangalu’!
SOŢIA (şi mai nedumerită): Da’, dragă, noi nu folosim mangal!...
ALBOIU: Nu folosim,... da’ ne afectează! (schiţează gestul de a explica de ce, renunţă scârbit si reîncepe să citească ziarul. Soţia îşi cercetează halatul, de parcă l-ar vedea pentru prima dată. O nouă pauză).
SOŢIA (surescitată):Ţi-am spuscăa dispărut şi vecinu’ de la patru?!? ALBOIU (absent, citeşte în continuare)
SOŢIA: De trei zile! (pauză; răspunde unei întrebări nerostite):Ăla dragă, care era turnător la voi, la miliţie!
ALBOIU (devine brusc atent)
SOŢIA (amuzată): Copii din bloc zice ca l-au teleportat ăştia la vreo ambasadă, în străinătate! Sau cine ştie (meditativ), mâine-poimâine îi vezi portretu’ robot în „Evenimentul Zilei”!
ALBOIU (scârbit):Mai bine ai termina cu prostiile şi ai pune şi tu ceva de mâncare! (pauză; ton imperativ): Taie şi tu nişte brânză şi fă o salată (cu un ton mai jos) că trebuie să tragă omu’ de tine, să-ţi mişti fundu’ ăla mare din faţa televizorului!
SOŢIA (plictisită şi vexată): Ho, Flămânzilă, că n-ai crăpat încă de foame, la mine-n casă! Da’ să ştii că n-am luat brânză, că era scumpă! (schiţează lasciv gestul de a se ridica din fotoliu. Între timp, începe să sune telefonul. Nici unuia nu-i vine să răspundă. După câteva apeluri, Alboiu lasă ziarul şi ridică receptorul).
ALBOIU: Alo, da... (pauză, timp în care se enervează vizibil). De ce ţipi, măi animalule?!? Da, io sunt, şi ce-i cu asta? (pauză scurtă). Bine, raportează! (pauză ceva mai lungă). Hoo, că nu pleacă mortu’ din stradă! (pauză). Bine, vin şi io... (se grăbeşte să adauge): Şi să nu dispară iar ceva de pe-acolo, că dracu-i al vostru!
SOŢIA (rămâne în fotoliu, cu o curiozitate stăpânită): Ce-i dragă, iar te cheamă unul din morţii tăi celebri?...
(Alboiu îşi ia impermeabilul din cuierul-pom şi îl îmbracă direct peste pijama)
ALBOIU (satisfăcut că poate să dea cu tifla – rânjeşte):Da, dragă, imaginează-ţi că a mai plecat unu’ s-o viziteze pe soacră-mea! Nu vrei să-i trimitem, pe lumea-ailaltă, un pulovăr?!?
(Iese precipitat, prin stânga scenei, fără să mai aştepte replica soţiei care, din fotoliu, îi aruncă priviri otrăvite şi înjurături înfundate. Scena se întunecă brusc).
Actul I, scena 2
(Acţiunea se mută în dreapta scenei, care se luminează difuz, în albastru. Întins pe jos, un „cadavru” îmbrăcat în pijama – asemănătoare cu a căpitanului – cu o pungă de plastic, trasă pe cap. În jur, forfotesc poliţişti în uniformă, un fotograf, un criminalist dotat cu metru de croitorie. Suflătorii, îmbrăcați în trench-uri de ploaie, s-au retras în spate, interpretează o perioadă, în surdină, un marș funebru.)
Personaje: Alboiu,
plutonierul Hîrjică,
doi brancardieri,
Criminalistul Cocîrlea.
HÎRJICĂ (vizibil „afumat”, cu uniforma în dezordine, şapca cu cozorocul la spate, se adresează cu dificultate căpitanului): Ordonaţi şi permiteţi să raportez: plutonier Hîrjică!
ALBOIU (scârbit): Ce-i cu tine, mă, în aşa hal?! De unde vii la ora asta?
HÎRJICĂ (vesel):Dă la servici, să trăiţi! (sughiţă)
ALBOIU: Beat ca un porc!... (pauză; cu gândul parcă în altă parte): Ce-avem aici, plutonier Hîrjică?
HÎRJICĂ (adoptă un ton mai oficial):Permiteţi să raportez: veneam cu Gică dinspre sediu, când deodată...
ALBOIU (siderat):Care Gică, trăsnitule?!?...
HÎRJICĂ (servil):Cum care? Sectoristu’! Vorba e că veneam de la sediu, cu patru beri în traistă (confesiv): c-am văzut meciu’ la birou şi, când ajungem lângă spital, o văd pe zăluda asta în pijama, aici de faţă (arată acuzator spre cadavru) - traversa, parcă ieşită din balamuc!
ALBOIU (hâtru): Da’, pe cine-ai mai văzut tu, mă, în ziua de azi că traversează omeneşte?!... Maşina ai depistat-o?
HÎRJICĂ (jenat de flash-urile fotografului): Depistat, că doar n-a plecat dă la locu’ faptei! Şoferu’ – l-am adus la sediu, e bun dă cinste! (îşi freacă, satisfăcut, mâinile).
ALBOIU (vizibil iritat, plictisit; îşi ridică de frig gulerul la impermeabil; îşi aprinde o ţigară): Ai procedat la?...
HÎRJICĂ (doct, îi ia vorba din gură): Care identificare, dom’ comisar, că i-a trecut cu daravela peste cap!?... Am căutat ceva să-i acopeim fasonu’, aşa c-am băut berea şi-am folosit sarsanaua proprie şi personală!
(Apare criminalistul, cu patru sticle goale, cu etichete de bere; agitaţia in scenă continuă)
CRIMINALIST (şi el, vizibil „afumat”): Şefu’, am găsit patru corpuri delicte...
ALBOIU (agasat): Dă-le dracului! (priveşte cu atenţie) Mă criminalistule, voi v-aţi băut minţile cu toţii?!?...
(Criminalistul aruncă, ruşinat sticlele, în culise, unde se sparg cu zgomot)
HÎRJICĂ (îşi dă aere, cu mâinile la spate, deşi are dificultăţi cu echilibrul): După cum vedeţi, reiese dîn aspect că moarta a fugit dă vizavi, din spital. Pijamaua are ştampilă dă inventar, să n-o fure bandiţii de bolnavi, la externare...
ALBOIU: Ai verificat şi în ce secţie era?
HÎRJICĂ (derutat): Unde să verific, că la ora asta din noapte nu-i nici dracu’ în spital!? S-au culcat toţi doftorii, mai ales ăia care era de gardă! Ce să mai, şefu’, treaba-i clară, cucoana a şters-o din salon şi-a călcat-o maşina! Ăla scapă doar cu suspendare, n-are nicio vină. Avocatu’ să-i trăiască!
(Între timp apar doi brancardieri, evident treziţi din somn, cu halatele în dezordine, pijamale pe dedesubt, complet blazaţi).
BRANCARDIER I: Am venit să luăm coletu’, dacă nu vă mai trebe...
BRANCARDIER I (se opresc miraţi): Lasă, dom’ne, că ne pricepem; spitalu’ şi morga e la doi paşi! (agresiv): Ce, voiai să venim cu salvarea?! N-am benzină nici pentru un ciubuc!
ALBOIU (are un gest de lehamite şi în acelaşi timp de încuviinţare; încearcă vizibil să se calmeze şi aruncă scârbit ţigara). Hîrjică, mâine la şapte ne-ntâlnim în faţa Spitalului. Vedem unde era internată fata şi p-ormă ne ocupăm de lucruri mai serioase. Uite pentru ce m-aţi scos din casă, pe-o vreme ca asta (după o pauză, are o idee): Adică, ce să aştept până mâine, dacă tot mi-am stricat somnu’? Dacă nu dorm eu, nu doarme nimeni! (poză): Îi sculăm pe toţi, ce mama dracului!
(Hîrjică se insufleţeşte vizibil; agitaţia de la locul faptei se intensifică până devine o hărmălaie insuportabilă (pachetul de suflători). Se aude din ce în ce mai distinct şi mai tare o sirenă de maşină de poliţie. Personajele ies prin spatele scenei unde, pe fundal, se profilează spitalul.)
Actul I, scena 3
Alboiu intră în spital, din spatele scenei spre rampă, însoțit de Hîrjică și criminalist. Rămîn în prag, pînă îi împing din spate brancardierii, vizibil iritați că sînt încurcați din treabă. Toți trei își scot, aproape concomitent fîșurile de ploaie și toți trei rămîn în pijamale - din acest motiv, se uită uimiți unul la altul. Suflătorii sînt și ei într-un colț, tot în pijamale, cîntă.
ALBOIU: Parcă ziceai că veniți de la sediu, nu de-acasă!... În pijamale?!?
HÎRJICĂ: Așa e, dom’ comisar, da’ ne trăsesem și noi la scutece, din cauza orei înaintate. Ziceam că, dacă ațipim la meci, să nu ne prinză îmbrăcați și să șifonăm bunătate de uniforme. Că altele nu ne mai repartizează...
ALBOIU: Știu, pînă-n două mii paișpe! Ce vrei, buget de austeritate la ministerul de Interne... (către criminalist): Băi, criminalistule, ție cum îți zice, că-mi scapă numele?
CRIMINALISTUL (vizibil însuflețit): Cocîrlea, să trăiți! Mă știți, nu să poate să nu mă știți! (evocativ): Cînd a fost ministrul în control, anul trecut și i-a tras unuia palme, de față cu tot Inspectoratul de poliție?... (mîndru): Mie mi-a tras, io sînt ăla!
ALBOIU: Da, da, da, parcă... În fine, să ne-apucăm de treabă (se uită în jur): Da’ chiar e pustiu la ăștia... N-o fi nimeni de gardă?
(reapare unul din brancardieri. Se apropie de Alboiu):
BRANCARDIER I (interogativ): Dumneavoastră?...
ALBOIU: Ee nu, că v-a tîmpit pe toți ploaia asta! Nu ne-am întîlnit adineauri afară, cu brancarda?!?
BRANCARDIER I: Ba da, da’ aici înăuntru nu mai sînt brancardier, sînt... director! Salariu mic, asta e, fac cumul de funcții. Știați că un brancardier, cu tot cu ciubucuri, cîștigă mai bine decît un director?!
ALBOIU (mirat): Decît un director de spital?!?
BRANCARDIER I (DIRECTOR): Eeh, nu chiar... Mai mult decît un director... de liceu, să zicem!
ALBOIU: Așa da, mi se pare corect! Una peste alta, vă învîrtiți frumos. Dar, să revenim: n-avem timp de pierdut - din ce salon credeți c-a fugit pacienta călcată de mașină?
BRANCARDIER I -DIRECTOR: De unde știți c-a fugit de la noi?!...
ALBOIU: După pijama, vezi bine! (se uită la propria pijama, vizibil încurcat). Era sau nu pijamaua spitalului? Directore, sper că nu-ncerci să mă aburești! Noi tot aflăm pînă la urmă. Cît de mare poa’ să fie spitalul ăsta?
BRANCARDIERUL-DIRECTOR: Ăsta?! Are paișpe etaje, dom’ne! E făcut de sovietici, înainte de retragere. Au vrut să-l demoleze anu’ trecut, ca să nu-l mai renoveze, da’ n-a căzut! În schimb, au dărîmat biserica de vizavi - de la suflul exploziei, îți dai seama...
HÎRJICĂ (simte nevoia să intervină, după ce a inspectat minuțios toate colțurile încăperii): Dom’ne, uite care-i treaba, oricîte etaje o avea șandramaua asta, noi tot o găsim pe moartă! (încurcat): Adică, o găsim unde stătea cazată... Cocîrleo, hai cu mine să strigăm prezența. Hai (strigă tare), toată lumea pe culoar, alinierea la perete!
ALBOIU: Nesănătoșilor, ați înnebunit definitiv?!? Aici e spital, nu balamuc! Cum să scoateți bolnavii din saloane, la ora asta?! Ho, c-o găsim noi pe moartă, unde era pacientă. Că, era pacientă, nu?
BRANCARDIERUL-DIRECTOR (gest de neputință): Io știu ce să vă zic, că aici sînt sute de pacienți, mai mulți decît locuri, că dorm și trei într-un pat!? Două treimi sînt muieri, așa că... Da’, dacă a fugit de-aici, aflăm noi de unde. Permiteți să mă uit în registre...
CRIMINALISTUL: Da, și ce-o să găsești acolo, dacă nu știm cum o chema?! (către Alboiu): Dacă-mi permiteți, dom’ comisar, în calitate de criminalist... (către director): Acolo, în registre, aveți și pozele pacientelor?! (Directorul tace). Păi, vedeți? Prin urmare (doct): nu ne rămîne decît să căutăm în ce salon a rămas un pat liber... și-am găsit moarta, gata!
ALBOIU: Foaaarte inteligent, Cocîrleo! N-ai auzit că stau cîte trei într-un pat?!? Și dacă era singură, cum a plecat, și-a pierdut locul, s-a ocupat, sănătate la neamuri! Ce, aici e hotel de lux?!?
BRANCARDIERUL-DIRECTOR: Observație corectă, dom’ comisar, nu ne permitem să lăsăm paturi goale! E trei milioane un pat, dacă vrei luxu’ să stai singur... (își dă seama de gafă. Se scuză): Dați la brancardieri dacă aveți nevoie, ei se ocupă cu d-astea...
HÎRJICĂ (hotărît): Dom’ comisar, vedeți? Ăștia-s niște escroci, v-am spus io?! Trebuie luați tare! Zice c-o să caute în registrele lor, da’ ne amețește. Ce mai, tre să mergem personal, din salon în salon, să-i numărăm ca pe gîște! Altfel nu să poate!
ALBOIU: O să facem și asta, dacă e nevoie. Eu zic să ne-mpărțim, și-o luăm din etaj în etaj. Uite, io le iau pe alea impare, voi pe restul...
CRIMINALISTUL: Adică, care restul?!... În fine, ne orientăm noi. Vorba e, să fie muncă egală, juma-jumate! Hai, Hîrjică, nu mai sta, că-ți stă norocul! Începem (arată spre culise) din capătul ăsta, că-i lumină. Dom’ comisar, dumneavoastră de unde-o luați?
ALBOIU: De la etajul întîi, că-i impar, idioților! Directore, ce-i la etajul întîi? E cineva acolo, noaptea?
BRANCARDIERUL-DIRECTOR: Ginecologia! E dășchis acolo, că lucrăm foc continuu - nașteri, chiuretaje, avem de toate. Să mergem, că acu se crapă de ziuă și ne călcăm pe picioare cu pacienții pe-aicea. Dom comisar, după mine! (ies toți, pe toate trei părțile scenei)
Actul I, scena 4
Alboiu și Directorul ajung în ceea ce pare un cabinet ginecologic, dotat cu masă de ginecologie. Pe masă, o femeie căreia nu i se vede fața. Ginecologul e lîngă masă, studiază pacienta. Ginecologul este de fapt Brancardierul II. Suflătorii nu mai sunt în scenă.
BRANCARDIERUL II – GINECOLOG (nu i-a observat intrînd pe cei doi, exasperat): Cucoană, dacă te mai bîțîi mult, să știi că nu comitem nicio sfîrîială! Io fac aici muncă de răspundere, ce, ne batem joc?!?
(femeia nu răspunde, se mișcă puțin, semn că a înțeles)
DIRECTORUL (își drege vocea, să se facă simțit): Domnu’ doctor, știu că deranjăm, dar situația e una specială. V-ați cunoscut cred, deja – dl. comisar Alboiu...
ALBOIU (ironic): Da, da, da, tot brancardier, parcă... Știu - salariu mic, cumul de funcții...
GINECOLOGUL: A, nu, la mine e vorba de pasiune pentru meserie! (se recomandă): Doctoru’ Păsărică, dacă-mi permiteți! Am făcut medicina la seral, da’ nu mă pot despărți de vechea iubire – am fost și sunt brancardier! E ceva eroic, să fii brancardier, nu credeți?...
ALBOIU (agasat): Ei, îmi dau seama, cine nu și-ar dori?!... Momentul e chiar nepotrivit, dar ancheta e mai importantă (trage cu ochiul spre femeie) decît false pudori, nu? Dom’ doctor Păsăricii, v-a dispărut cumva, în ultimele ore, vreo pacientă din secție?
GINECOLOGUL: Bine-nțeles!
DIRECTORUL: Serios?! Asta-i bună! Fantastic! Da’ cum le știi, dom’ne, dintre atîtea paciente?!
GINECOLOGUL: După... fuste! Patru pirande mi-au dispărut, numai azi-noapte. Și-au lăsat puradeii în maternitate și-au șters-o!
ALBOIU (dezamăgit): Aaa... Numai atît?
GINECOLOGUL: Vi se pare puțin, patru, într-o noapte?! Halal! Și ne mai mirăm că poliția, așa și pe dincolo...
DIRECTORUL: Nu e vorba de asta – dumnealor caută o altfel de persoană...
GINECOLOGUL: Ai, nu mă-nnebuni! De unde știu ei ce caută, ce, io n-am fost acolo, împreună?
DIRECTORUL: Tocmai, n-ai văzut mă, Marcele, că persoana avea pijama?!?
GINECOLOGUL: Aoleo, așa e! Clar, n-avea cum să fie pirandă, astea dorm în fuste. Da’, alta nu știu să fi dispărut de la mine, poate din altă parte...
ALBOIU (din ce în ce mai interesat de pacienta de pe masă): Vă supărați dacă o-ntrebăm și pe doamna? A văzut ceva prin saloane, o fi văzut pe cineva plecînd?...
GINECOLOGUL: N-avea cum, că doamna e externă, a venit aici acu un sfert de oră. Chiar după dvs. de fapt...
ALBOIU (se plimbă în jurul mesei): Vă rog să mă lăsați să-mi fac meseria! Io stabilesc, dacă e relevantă o mărturie sau nu. Așadar, doamnă...
(femeia se ridică încet, în coate, i se vede fața. Se dovedește a fi soția lui Alboiu)
SOȚIA: Doamnă?! Nu mi-ai mai spus ”doamnă”, de la cununia civilă! (voce în urcare): Nici la doctor nu mă lași, te ții după mine pînă și la ginecolog?!?
ALBOIU (stupefiat): Ce faci dragă, la ora asta, în spital?! Acum te-ai găsit să-ți faci consult?!?
SOȚIA: Dacă la ora asta m-a programat?! Sînt aglomerați, ce vrei...
GINECOLOGUL: Dacă-mi permiteți, că e domeniul meu, nu e vorba de un simplu consult...
ALBOIU: Nu?!? Da’ ce făceai aici, dom doctor, cu nevastă-mea, îî dădeai în cărți?!? Nu-i consultație?!
GINECOLOGUL (doct): Nu – e... întrerupere de sarcină!
(Alboiu rămîne perlex)
DIRECTORUL (încurcat, se schimă la față): Eee, văd că aveți treabă, io vă las... Anchetă plăcută, dom’ comisar, cine știe ce mai aflați... (iese)
ALBOIU (dărîmat): Nu puteai, dragă, să-mi spui acasă, mă lași să mă fac de rîs în public?!... Foarte frumos, n-am ce zice!...
SOȚIA: N-am vrut să-ți spun, asta este! Și, dacă nu veneai, nici nu aflai vreodată. Cum n-ai aflat... nici în alte ocazii. D-aia am și preferat să vin noaptea...
GINECOLOGUL: Dom’ne, ce facem, continuăm, că pe mine mă țineți din treabă?! Dacă voiați, trebuia să vorbiți acasă, nu aicea! Io mai am și alte paciente la ușă, vine și vizita de dimineață acușica...
ALBOIU: Ce să mai vorbim? Vorbim noi.... acasă,... mîine. Spor la treabă... (iese. Ginecologul își reia activitatea. Se stinge lumina)
GINECOLOGUL (din beznă): Bă, care dracu’ ai stins lumina?!?
(Îi răspund suflătorii – hărmălaie generală)
Actul I, scena 5
Personaje: Alboiu,
Criminalistul Cocîrlea
Baroana de Cobadin sur Mer
Acțiunea se mută în cealaltă laterală a scenei, unde se află deja alt cabinet medical. Alboiu și criminalistul bîjbîie. Cînd se reaprinde lumina, Alboiu dă nas în nas cu Criminalistul.
ALBOIU (scuipă în sîn): Ptiu, ce m-ai speriat! N-ai lanternă?!
CRIMINALISTUL: În dotare? N-am, că nu ne-a dat. Știți...
ALBOIU: Știu, buget de austeritate... Mai schimbați placa! (se uită în jur): Ăsta tre să fie cabinetul de psihiatrie... (explică): Nu se vede niciun instrument medical, numai cărți. Ați căutat pe etajele voastre?
CRIMINALISTUL (cu un aer șmecher): Adică, alea pare, nu? Am căutat - nimic! Interne, nașteri, ortopedie, stomatologie - nu-i de la ei.
ALBOIU: Stomatologie?! Da’ ce, au și ăștia internați?
CRIMINALISTUL: N-au, da’ trebuia să verificăm, nu?...
(Intră Baroana, spectaculos, îmbrăcată în blănuri. Cei doi o privesc siderați):
BAROANA: Ce vă uitaţi aşa, ca la poarta nouă?!? N-aţi mai văzut blănuri pînă acuma?...
CRIMINALISTUL (se înclină galant): Din animalu’ ăsta încă nu, ne scuzaţi... Da’, vă rugăm să luaţi loc. (către Alboiu): O fi... pîrşuţ?...
BAROANA: Cine dom’ne, io?! Nu, fugi de-aici! Sînt văduva baronului de Cobadin sur Mer, actualmente decedat!
ALBOIU: Cine, doamnă, pîrşuţu’?...
BAROANA: Şi-unu’, şi-altu’! A murit la vînătoare... în accident de maşină!...
CRIMINALISTUL: Cum adică?! Or într-una, or într-alta!
BAROANA: Ba, cum îţi zic! La-mpuşcat unu’, cînd intrase cu maşina în pădure. Bărbati-miu era cu secretara, într-un moment intim! L-a împuşcat drept în...
ALBOIU: Io n-am înţeles nimic, da’, în fine... Da’, parcă vă știu de undeva... În fine... Vreţi să-l găsim noi pe făptaş?
BAROANA: Nici pomeneală! Păi, se ştie cine-a tras, c-a apărut şi-n ziare. Un ministru, un barosan! Bine-nţeles că l-au scos pe bărbati-miu vinovat, că de ce stătea în jeep, în poziţia aia!?
CRIMINALISTUL:: Adică, cum, în ce poziţie?
BAROANA: Cu cracii-n sus!
ALBOIU: Şi ziceţi că l-a nimerit drept în...?
BAROANA: Exact!
CRIMINALISTUL: Şi... secretara,... a păţit ceva?...
BAROANA: Aş, de unde?!... (pauză de efect)... Aia a murit pe loc, i-a trecut glonţu’ prin cap! Uite p-aici (arată), drept în frunte!
(Ceilalţi doi sînt complet sideraţi. După un timp):
CRIMINALISTUL: În fine, acuma... Dumnezeu s-o ierte... Şi pe ea, şi pe el...
BAROANA: Ba nu, aşa le trebuie! Ce-au căutat, dom’ne, să-mi pună mie coarne în pădure?!?... Io pentru altceva am venit la dvs.! E vorba de soţul meu...
CRIMINALISTUL (entuziast): V-aţi recăsătorit?!? Felicitări! Era şi timpul! (încet): Ultimul tren, ce mai...
BAROANA: Poftim?! Să mă recăsătoresc, eu?!? Ce, îmi mai trebuie un alt nebun?! N-are cine să-mi pună coarne?!? Nici pomeneală! E vorba tot de răposatu’!
ALBOIU (dezamăgit):Tot răposatul?! Ce-a mai făcut?!?
BAROANA (categorică): Mă-nşeală! Sută la sută mă înşeală, pe lumea-ailaltă, sunt sigură! Uite, dacă mă credeţi nebună: mi-a confirmat şi directorul spitalului!
ALBOIU: Ei, ce era să zică bietul om... Dar să știți că n-ați nimerit bine aici. Vreau să spun, ați nimerit... cabinetul e ăla care vă trebuie, numai că noi... anchetăm o dispariție, nu suntem doctori. Cu ce să vă ajutăm noi, poliția, dacă destrăbălatul ăla de baron nu se potoleşte nici mort?!
BAROANA: Vă rog, fără jigniri personale! Să-i respectăm memoria, totuşi, măcar să salvăm aparenţele. Despre morţi numai de bine, da’, orişicît... Trebuie să aflaţi ce şi cum, dar mai ales... cu cine! Plătesc oricît! Și, dacă aflați ceva, sunați-mă!
(se ridică și iese teatral)
ALBOIU (gînditor): Mă Cocîrleo, și totuși io o cunosc pe cucoana asta...
CRIMINALISTUL (după un moment de buimăceală): Se poate...Eee, poftim! Asta ne-ar lipsi, să anchetăm și adultere pe lumea-ailaltă! Bine că nu suntem psihiatri... Mai știi, o fi aia călcată de mașină, amanta baronului?!
ALBOIU: Ai înnebunit și tu, Cocîrleo! Rămîi aici, în cabinet, că doctoru’ trebuie să pice, din clipă-n clipă. Poate te consultă și pe tine, printre picături! Io plec, să-mi fac treaba de polițist. Și, cînd te faci bine, poți să te-ntorci și tu, printre noi. Hai, sănătate!
(iese)
CRIMINALISTUL (deprimat, dărîmat): Sănătate să fie!...(Cvintetul cîntă un marș trist)
Actul I, scena 6
Brancardier II/Ginecologul (cu cărțile de joc în mînă) și Brancardier I/Direcorul spitalului stau la o masă/targă:
Brancardier II/Ginecologul: Dom' Director, dom'ne, ești sigur? Fiindcă, dacă o luăm pe calea asta, drum de întoarcere nu mai egzistă!
Brancardier I/Directorul spitalului: Hotărît nea, Păsărică!Altfel văd că nu-mi iese. Adică, simt io asta, am un presentiment...
Brancardier II: Ai așa, un feeling... (Directorul se uită perplex) Mă rog, tot aia! Va să zică, ești sigur că vrei să lăsăm metodele de medicină tradițională și să-ți dau în cărți, să vezi dacă mai avansezi, sau rămîi pîn-la pensie director în spitalul ăsta nenorocit! Adică, s-o dăm pe caterincă!?
Brancardier I: Ba nu, că io-am auzit că-i treabă serioasă, verificată. Cică, pînă și Președintele are două vrăjitoare, care-l asistă permanent în deciziile majore...
Brancardier II: Care decizii majore? A luat el vreodată decizii majore? Cum ar fi?...
Brancardier I: Cum ar fi... cînd și-a tăiat șuvița. Ele l-au sfătuit, că, cică, atrăgea spiritele!
Brancardier II: Ce vorbești, dom'ne?! Mă rog. E treaba lui. Da', pe dumneata te consideram om serios. În fine, io îți dau, da’ cărțilesă știi că nu minte. Dacă arată rău, înseamnă că după aia ne zbatem degeaba, să știi!
Brancardier I (curios): Îmi asum, ce mai. Frige-o, nea Păsărică!
Brancardier II (contrariat): Frige-o?! Ce-i aia, ”frige-o”?!? Ce, suntem la sectorul 5?! Te rog foarte mult, abține-te...
Brancardier I (nerăbdător): Adică, dă cărțile, să se-arate, bre! Că nu mai am răbdare.
(Brancardier II începe să împartă cărțile pe targă. După o vreme):
Brancardier II: Ia să vedem, ce-ți cade... Te interesează și ce-ți cade la pat?
Brancardier I (contrariat): Avem vreme de-asta, cînd arde sistemul sanitar și cămașa pe noi?! Și pe urmă, nici n-avem destule paturi, ce să-mi mai cadă la pat?! Dă-o-ncolo! Zi-i mai bine ce-mi cade... la drum de seară.
Brancardier II (îl maimuțărește): La drum de seară... Fie! Uite-ici: ăsta de tobă și ăsta de ghindă vin în curînd să-ți dea vești...
Brancardier I: De bine, sau de rău?
Brancardier II: Habar n-am! (retractează): Adică,... stai să vedem, ce zice cărțile... (cu emfază): De bine, ce mai!
Brancardier I (însuflețit): De bine? Sigur?
Brancardier II: Păi, nu asta vrei să auzi?! De bine, mie-n sută! Uite, e lîngă el și dama de spatie...
Brancardier I: Care este... cine? Aaaa,... cred că știu cine e!
Brancardier II (anticipează): Ea e, îți e, îți spun precis!
Brancardier I (confuz): Cine?!
Brancardier II: Păi,... n-ai zis adineauri?... De fapt, ai dreptate, poate că nu e ea... (se uită în cărți): Deși, parcă seamănă...
Brancardier I (intrigat): Cu cine, frate?! Dom’ Păsăriche, dă-o dom’ne încolo, spune-mi ceva serios, relevant! Mă numesc ăștia în minister, sau nu?!
Brancardier II: Ai răbdare, că n-am văzut încă asu’ de caro! Nu s-a arătat încă. Ăla e important în chestia asta, cu promovările.
Brancardier I: De unde știi?
Brancardier II: Am citit, într-un... almanahe. Auzi, sigur nu vrei, mai bine, să-ți ghicesc de dragoste?!? (cu accent țigănesc): Frumosule, balaoacheșule, haladitule!!!
Brancardier I: Bă, ca orice ginecolog... e clar că nu ești serios. Las-o baltă...
Actul I, scena 7
Intră Alboiu, urmat de suflătorii în acțiune. Din cealaltă parte intră și Hîrjică, vizibil agitat, cu hainele în dezordine. Alboiu se oprește în fața brancardierilor și îi privește cu dispreț.
ALBOIU: Gata, v-ați relaxat, nu mai aveți nicio treabă!? Am găsit moarta, putem să plecăm acasă?...
BRANCARDIER II: Serios, ați găsit-o?! Atunci, putem să plecăm la „nani”, că-acum se termină și garda... (servil): Sau, mai întîi, să punem de-o cafeluță?...
ALBOIU: Am găsit-o, pe dracu’! Cum s-o găsim, dacă voi stați aici și jucați cărți?!
BRANCARDIER I: Da’ ce, noi tre s-o găsim, avem juma de normă în Poliție?! Și nu jucam cărți,... ne ghiceam...
ALBOIU: Vă ghiceați? Păi, de ce nu spuneți așa?! Și,... (exasperat): n-ați ghicit și din ce secție a fugit moarta?!
BRANCARDIER II (expert): Nu, că nu s-a arătat popa dă ghindă - ăla-i cu disparițiile de persoane. (misterios): Noi ghiceam... pentru altceva...
ALBOIU: E clar, ăștia-s duși cu capu’!... Hîrjică, ai aflat ceva, cît ai bîntuit prin spitalul ăsta nenorocit?
HÎRJICĂ (plin de el): Cum să nu aflu?!... Am aflat! De pildă, ăștia doi de-aici (arată spre brancardieri) cîștigă cumulat, ca brancardieri și ca doctori (scoate un carnețel soios) cam opt mii de lei pe lună, de căciulă. Fiecare, adică!
ALBOIU: Hîrjică,... îți mai amintești cumva ce căutăm noi în spitalul ăsta de căcat, în toiul nopții?!? (didactic): Noi că-u-tăm... (urlă): o pacientă fugită din spital, pe care-a călcat-o mașina, în fața spitalului!!! V-ați tîmpit definitiv! Aștia-și dau în cărți, Cocîrlea caută amanți pe lumea-ailaltă, nevastă-mea... în fine,... tu umbli de zălud prin spital...
HÎRJICĂ: Nu umblu, toa’șu comisar, cum să umblu?! Am stat pînă acum cu o doamnă asistentă într-o boxă, la ”Recoltări de sînge”... Am strîns date...
ALBOIU: Ai strîns... pe dracu să te pieptene,... v-ați giugiulit, asta ați făcut, vagabond de fost milițian, ce ești!
HÎRJICĂ (ofensat): Îmi pare rău să știți, că mă bănuiți pe nedrept! Maricica e o asistentă serioasă, avem gînduri serioase, ne-am și logodit, nici nu se pune problema, pînă la nuntă... (suflătorii atacă marșul nupțial)
ALBOIU: Felicitări, Hîrjică, asta ne mai lipsea! Ai rezolvat și tu ceva în noaptea asta, ți-ai găsit aleasa! Halal!
HÎRJICĂ: Da, și nu numai atît! Maricica mi-a zis că, după poză, o știe pe moartă...
(Brancardierii, Alboiu și chiar suflătorii devin brusc atenți)
ALBOIU: Poftim?!? Și, de ce nu zici asta de la-nceput?! Ce ne interesează pe noi că te-ai cununat?! Ia zi, de unde-o știe, din ce salon?
HÎRJICĂ: Nu-și aduce aminte foarte precis, da’ crede că era... de undeva, de la etajele superioare! C-o vedea tot timpul coborînd pe scări, și-ăia o aduceau înapoi, de fiecare dată...
BRANCARDIER I: Ăia... care?
HÎRJICĂ: Infirmierii. Unii solizi, de nu le rîde fața...
BRANCARDIER II: Etajele de sus?... Acolo-s numai pediatria, geriatria și... balamucul. Bătrînă nu era, da’ nici chiar copil...
ALBOIU: E clar, înseamnă c-a fugit din balamuc! Hai direct acolo, ce să mai pierdem vremea...
BRANCARDIER I (autoritar): Ușurel, domnu’ Alboiu, că nu-i așa simplu. În secția de boli nervoase nu intrați, decît cu aprobare specială!
ALBOIU: Ce vorbești, Franț?! De la cine, mă rog, aprobare specială?! Io aici anchetez o crimă, directore!
BRANCARDIER II: Nu zău! Parcă era accident de mașină cu victimă necunoscută, așa spuneați! Vă zic io de la cine vă trebuie aprobare, chiar dacă sînt ginecolog: de la însuși Ministrul Sănătății!
BRANCARIER I: Cel puțin! Și de la... șeful matale, comisarul șef Șerpelescu!
ALBOIU: De la... șeful Poliției?! De unde-ai scos-o și p-asta?!
BRANCARDIER I: Chiar de la el personal - a dat dispoziție telefonic, încă de-acum o oră...
ALBOIU: Și io de ce n-am știut?!
(Intră comisarul șef Șerpelescu, cu un halat de palton elegant pe el, pijama pe dedesubt, cu mîinile la spate)
ȘERPELESCU: Fiindcă n-am apucat să te-anunț, Alboiule! E bine? E suficient pentru tine?!
ALBOIU: Să trăiți, da’... n-am știut... că vă ocupați de ancheta asta... atît de insignifiantă...
HÎRJICĂ (și mai servil): S-a-nțeles, dom’ chestor șef! Io am vrut să vă raportez, încă de la-nceputul anchetei, da... (arată spre Alboiu, acuzator)
ȘERPELESCU: Comisar șef, nu chestor! Deocamdată...
BRANCARDIER II: Eeee, noi vedem că-aveți treabă, de discutat, și noi mai mult vă-ncurcăm. Am pleca acasă, dacă se poate, că ni se-nchid ochii de somn...
ȘERPELESCU: Cît anchetez io, nu pleacă nimeni! Mă duc într-o rezervă goală, de protocol, să mă-ntind o leacă - m-am trezit cam brusc și mă ia cu ațipeală... Să mă țineți la curent, cu orice mișcare. S-a-nțeles?
ALBOIU: S-a-nțeles, ce-o să ne mai facem, acuma?...
(Șerpelescu iese, urmat de suflători, care intonează un cîntec de leagăn. Cortina)
