În afară de fotbal, politică şi omlete, toată lumea se pricepe la filmat de ocazie şi făcut poze. În realitate, de ani de zile n-am mai mîncat o omletă acătării. Cît priveşte producţiile audio-vizuale ale omului simplu, în special cele de drumeţie şi vacanţă, impresia generală variază de la stînjeneală la perplexitate jenată. Nu ştii exact ce-a vrut respectivul să pozeze sau să filmeze. De obicei, explicaţiile abundă: era ceaţă, soarele bătea de unde nu trebuia, iar geamul autocarului se afla acolo unde n-ar fi trebuit să fie. Adîncimea spaţiului, eclerajul şi contre jour-ul sînt noţiuni abstracte, de dînşii inventate, care par să-i privească doar pe profesionişti. Niciodată pe cineaştii de ocazie – pentru ei, legile firii se suspendă.
Într-o noapte, prin centrul Bulgariei, în drum spre Stambul, într-un autocar înecat în somn şi beznă, am zărit un blitz curajos, care a străfulgerat interiorul maşinii. Cineva dorea să fotografieze, le trei dimineaţa, prin geamurile autobuzului, peisajul înconjurător, mai exact luminile unei staţiuni îndepărtate, cufundată în noapte!? I-am promis respectivului că, dacă în poza developată se va vedea mai mult decît ceafa şoferului şi parbrizul “înflorit” de flash-ul aparatului, mă ofer să mănînc şi fotografia, şi camera “ultra-performantă”. În realitate, un aparat rudimentar, fără reglaje, căruia nemţii îi spun, pe drept, “idioten-camera”!
Pînă nu demult îmi doream ca, o dată şi-odată, să ajung să vizitez Brazilia. Mi se părea o culme a exotismului. Însă, de curînd, am văzut o casetă filmată acolo, “cum se poate”. Pare a fi o ţară bîntuită de cutremure – aşa de tare se bîţîia imaginea. Şi parcă prea tot timpul îţi bate soarele-n ochi. O asemenea o filmare poate pune chiar şi o ţară de talia Braziliei într-o lumină bizară, defavorabilă.
Bolile – deloc profesionale – ale cineastului de ocazie sînt puţine, dar fixe. În primul rînd, uşurinţa şi rapiditatea cu care întoarce capul, cu camera la ochi cu tot, ca şi cum ar arunca cu privirea. Cînd filmează de la înălţime, acu zici că se prăbuşeşte în prăpastie. Vrea ca filmul să înregistreze “at glance” ceea ce creierul lui, aflat tot în concediu, percepe dintr-o ocheadă. Soarele apare des în filmările de familie ale amatorilor: e acel punct foarte-foarte luminos, din cauza căruia, fir-ar al naibii, nu se mai distinge mare lucru. Dar, cum a precizat autorul imaginii şi va mai preciza şi în faţa altor rude dispuse să vadă “caseta aia din Antalya”: era ceaţă! Sau era prea ziuă. De-aici reiese o altă hibă a tehnologiei digitale de buzunar, aflată la îndemîna oricui, contra unei sume variind între 15 şi 20 milioane de lei vechi: uneori e prea noapte. Prin urmare, cînd pe ecran nu se vede o ceaţă foarte albă, se vede o ceaţă neagră.
Neajunsurile de mai sus sînt lejer surmontate atunci cînd cameramanul de circumstanţă transfochează. Adică, pentru necunoscători, cînd se apropie imaginea, cînd se îndepărtează. Da’ repede de tot, dacă se poate! A zărit el acolo, departe, un punct minuscul şi vrea să vadă ce-i. Azi îl vedem şi nu e! Transfochează: se dovedeşte a fi abţibildul cu “Nu fumaţi!” , de pe parbrizul autobuzului. Dar, în spatele lui, ce-o fi oare?... Mulţi ar crede că nimic dar el, artistul cineclubului, ştie: e noaptea plină de-ntuneric a concediului în străinătate.
Într-o noapte, prin centrul Bulgariei, în drum spre Stambul, într-un autocar înecat în somn şi beznă, am zărit un blitz curajos, care a străfulgerat interiorul maşinii. Cineva dorea să fotografieze, le trei dimineaţa, prin geamurile autobuzului, peisajul înconjurător, mai exact luminile unei staţiuni îndepărtate, cufundată în noapte!? I-am promis respectivului că, dacă în poza developată se va vedea mai mult decît ceafa şoferului şi parbrizul “înflorit” de flash-ul aparatului, mă ofer să mănînc şi fotografia, şi camera “ultra-performantă”. În realitate, un aparat rudimentar, fără reglaje, căruia nemţii îi spun, pe drept, “idioten-camera”!
Pînă nu demult îmi doream ca, o dată şi-odată, să ajung să vizitez Brazilia. Mi se părea o culme a exotismului. Însă, de curînd, am văzut o casetă filmată acolo, “cum se poate”. Pare a fi o ţară bîntuită de cutremure – aşa de tare se bîţîia imaginea. Şi parcă prea tot timpul îţi bate soarele-n ochi. O asemenea o filmare poate pune chiar şi o ţară de talia Braziliei într-o lumină bizară, defavorabilă.
Bolile – deloc profesionale – ale cineastului de ocazie sînt puţine, dar fixe. În primul rînd, uşurinţa şi rapiditatea cu care întoarce capul, cu camera la ochi cu tot, ca şi cum ar arunca cu privirea. Cînd filmează de la înălţime, acu zici că se prăbuşeşte în prăpastie. Vrea ca filmul să înregistreze “at glance” ceea ce creierul lui, aflat tot în concediu, percepe dintr-o ocheadă. Soarele apare des în filmările de familie ale amatorilor: e acel punct foarte-foarte luminos, din cauza căruia, fir-ar al naibii, nu se mai distinge mare lucru. Dar, cum a precizat autorul imaginii şi va mai preciza şi în faţa altor rude dispuse să vadă “caseta aia din Antalya”: era ceaţă! Sau era prea ziuă. De-aici reiese o altă hibă a tehnologiei digitale de buzunar, aflată la îndemîna oricui, contra unei sume variind între 15 şi 20 milioane de lei vechi: uneori e prea noapte. Prin urmare, cînd pe ecran nu se vede o ceaţă foarte albă, se vede o ceaţă neagră.
Neajunsurile de mai sus sînt lejer surmontate atunci cînd cameramanul de circumstanţă transfochează. Adică, pentru necunoscători, cînd se apropie imaginea, cînd se îndepărtează. Da’ repede de tot, dacă se poate! A zărit el acolo, departe, un punct minuscul şi vrea să vadă ce-i. Azi îl vedem şi nu e! Transfochează: se dovedeşte a fi abţibildul cu “Nu fumaţi!” , de pe parbrizul autobuzului. Dar, în spatele lui, ce-o fi oare?... Mulţi ar crede că nimic dar el, artistul cineclubului, ştie: e noaptea plină de-ntuneric a concediului în străinătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu