Fusese un week-end de pomină. Paul şi cîţiva prieteni comuni găsiseră o cabană undeva, în munte, destul de aproape de şoseaua principală. M-am dus cu inima îndoită; nu-mi prea imaginam ce poate ieşi mişto, la o cabană atît de-aproape de lume. Pînă la urmă totul fusese ok: gagici, grătare, chestii, aşa că reuşisem să bem cîteva lăzi de bere şi, cînd berea s-a terminat, apropierea de “civilizaţie” s-a dovedit benefică: am dat o fugă şi-am mai luat, încă o dată pe-atîta.
Acum mă-ntorceam spre oraş fără nici un chef, dar destul de vesel că nu pierdusem aiurea şi sfîrşitul ăsta de săptămînă, prin praful şi aerul de nerespirat al capitalei. Se-ntunecase deja cînd am intrat pe şoseaua naţională, era doar sfîrşitul verii, vorba aia. Stăteam în dreapta – Anda conducea maşina mea, eu n-aveam niciun chef, dupa-atîta bere. Mai aveam două sticle la mine, pe care le-am băut pînă să ieşim din munte, pe serpentine. Cînd s-au terminat şi astea, eram deja “full loaded”. Daca s-o inventa wc-ul mobil, sub orice formă va arăta invenţia asta, mai puţin dacă va semăna cu o “ploscă” de spital, voi fi primul care s-o aplaude. Coborîsem deja binişor, spre dealuri, cînd am simţit că nu se mai poate. Ţin minte că mi-am exprimat destul de zgomotos dorinţa mea tumultoasă – am rîgîit, sau ceva în genul ăsta - să fac ceva în mijlocul naturii, dar într-un loc cît de cît mai ferit, ce mama dracului. Anda a găsit un refugiu undeva, lîngă-o pădure destul de deasă. Am dat buzna spre lizieră cît am putut de repede, m-am şi împiedicat, cît p-aci să vin gramadă. N-am înaintat mult, doar cîţiva pasi, cît să am în spate doi-trei pomi şi maşina din şosea. Tocmai mă descheiasem la şliţ şi mă pregăteam să pun “furtunul” pe incendiul imaginar din iarbă, cînd l-am văzut.
Licuriciul. Dragul de el, licuriciul. Nu mai văzusem licurici din copilărie. Chiar m-am mirat: cum dracu’ n-am mai văzut licurici de-atîta vreme, că doar ieşeam destul de des la iarbă verde? Cînd eram mic, la noi la ţară, îi urmăream primăvara, printre tufele de liliac din spatele casei. Mirosul ăla de flori şi luminiţele lor verzi aveau ceva mistic şi tonic, în acelaşi timp: era vară, deci vacanţă şi nimic – nici măcar apropierea anului scolar – nu ne putea strica bucuria. Acum, mă uitam la licurici ca tîmpitul şi abia dupa cîteva secunde am realizat că-l udam vîrtos, iar el tot clipea, verzui, mititelul. Am simţit un cuţit in inimă, m-a apucat mila: uite şi eu, ce nemernic, să urinez ca nesimţitul pe un biet licurici singuratic... Poate ultimul! Chiar, unde-or fi sutele de licurici de altă dată, ai copilăriei?... Am terminat ce aveam de făcut şi m-am întors, cu un aer vinovat, la maşină. Mare nemernic, animalul ăsta de om – pic de respect n-are pentru natură! Am plecat mai departe, spre măruntaiele capitalei.
După vreo zece minute am vrut să sun acasă, să spun că mă-ntorc. Probabil că nevasta-mea era deja un pachet de nervi, după delegaţia asta a mea dubioasă, taman la sfîrşit de săptămînă. O să-nceapă iar panarama. O simţeam şi pe Anda nervoasă, că mă-ntorc iar la “aia”. Dar “aia” e nevastă-mea. Asta este... Cînd mă uit mai bine, nu-mi văd telefonul. Îl caut - nu-l găsesc. Anda, zic, opreşte, dragă, că nu-mi găsesc telefonul. Ea opreşte. Mă dau jos, îl caut sub scaun, între scaune, sub bord: nexam. Trebuie să ne-ntoarcem, zic, să vezi că mi-am pierdut telefonul acolo unde m-am pişat, mai devreme! Nu-ntorc, dragă, face ea, ţîfnoasă, pentru un căcat de telefon?!?... Întoarce, fă, tu-ţi neamu’ mătii, c-am dat pe el o mie de euro, nu-i o gioarsă! A-ntors, pînă la urmă, plină de draci. Gata, mi-am zis, în sinea mea, cum ajung acasă, ăsteia îi dau viteză, o terminăm, nu-mi mai trebuie.
Am găsit uşor locul unde oprisem mai devreme – era lîngă un pod, vreo zece kilometri mai în spate. Se-ntunecase de-a binelea şi n-aveam nici lanternă, baga-mi-aş picioru’! În fine, am nimerit destul de uşor. M-am uitat instinctiv după licurici; nu mai clipea deloc. Dispăruse pata aia verzuie, intermitentă, ca un semnal luminos, de... În clipa aia m-a cuprins o banuială: cînd coborîsem prima dată din maşină, lovisem ceva cu piciorul, ca o piatră, care zburase-n tufişuri, cam la distanţa aia. Mi-a stat inima, da’ mă umfla şi rîsul. M-am aplecat şi-am căutat prin iarba udă. L-am găsit, în cele din urmă. Tocmai mă pişasem pe ultimul model de telefon Nokia.
23 mai 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu