Pilcă, Butcaru şi cu mine fuseserăm cantonaţi în sudul stadionului, la intrarea spre peluza a II-a. Nu-ş care dracu minte creaţă dintre şefii noştri hotărîse să fim postaţi la o sută de metri de stadion, ceea ce-nsemna că era nevoie de mai mulţi dintre noi, cînd puteam bine-mersi să stăm, mai puţini, lipiţi de gardul din spatele tribunelor. Altminteri, cel puţin eu şi cu Pilcă trebuia să fim liberi în seara aia. Era pe la-nceputul lui decembrie şi-afară era o vreme nenorocită, cum nu se poate mai rea. Eram acolo de două ore, mai erau încă două pîn-la meci şi, de ceva vreme, începuse să burniţeze urît. Stropii se vedeau aşa, ca o ninsoare fină, în lumina murdară ă a nocturnei. Nu erau mai mult de trei patru grade; ce mai, o fericire.
Pe la şapte seara a trecut ultimul control din partea alor noştri, să vadă dacă sîntem aşezaţi corect în dispozitiv, să nu lăsăm să treacă nici musca, necontrolată. Era nu-ş ce căcat de meci de cupă, undeva prin semifinale, nu mai ştiu, că pe mine nu mă pasionează. Oricum, halimai mare, pe viaţă şi pe moarte, o echipă de fiţe, din Capitală, cu una tare, din provincie. V-am spus că nu mă pricep, da’ cam aşa a fost, aproape sigur. Grosul trecuse deja, adică intraseră de vreo oră cei mai sifilitici din galeria oaspeţilor, ăia de veniseră care cu trenul, care cu autocare. I-am controlat la piele. I-am găsit unuia un cuţit cît o sabie, zicea că-i... pentru de parizer!? Bineînţeles că l-am umflat, ăla n-a mai intrat la meci, nici măcar dezarmat. Alţi vreo patru erau beţi-mangă, i-am dat afară cu şuturi în cur. Chiar a zis Pilcă: bă, i-am prins unuia noada cu şutu’, ăla n-a mai stat jos fo trei zile! Era bine dacă venise cu trenul – ar fi stat în picioare, pe culoar, la întoarcere. Probabil, un tren de noapte.
Să mai fi fost vreo juma de oră pînă să-nceapă meciul, cînd au apărut doi – blondul şi ăla de care vă spun. Teoretic, nu mai aveam voie să lăsăm pe nimeni să intre, cu o oră înainte de începerea partidei – aşa scrie-n regulament, căca-m-aş în el! – dar asta e, de vreme ce oamenii aveau bilete?! Mai lăsasem înaintea lor un grup de zece inşi – paşnici, cuminţi, tăcuţi, n-aveau nici un fel de bagaj, parcă veneau la priveghi, nu la meci. Tot Pilcă (sau Butcaru?, nu mai ştiu) a zis că tocmai ăştia sînt cu adevărat suspecţi; mamă, ce feţe aveau, aţi văzut?!, te pomeneşti că încep s-apară şi la noi terorişti d-ăia, chiar se spusese zilele-alea la televizor că-i o ameninţare cu atentate, de sărbătorile de iarnă, da’ mă, boule, da’ nu la noi, nu la noi, noi ce le-am făcut?!? Da’ nu erau, cu siguranţă nu erau. Ca dovadă, nu s-a-ntîmplat nimic în seara aia.
Deci apar ăştia doi, cu mecle şi mai şi. Blondu’, ce-i drept, mai vesel; chiar dubios de vesel. Avea aşa, ceva isteric în el, dar era din filmul ăla, cu meciul, nu era pe lîngă, în contextul ăla, înţelegi? Ălălalt, mai brunet şi mai încruntat, genul de taciturn care se uită urît la tine, în tren, cînd tu povesteşti ceva haios la tot compartimentul. Mie mi s-a părut de la-nceput sinistru, am evitat să-l controlez eu, ştii, din instinct. Parcă mă uitam la o şopîrlă, nu ştiu. Nasol, oricum. Ţin minte sigur că l-a controlat Butcaru, da’ se uita şi Pilcă la el, că n-avea nici o treabă. Eu l-am luat pe blond la pipăit; era „curat”. M-am întrors spre dreapta, spre Butcaru, abia cînd l-am auzit pe-ăsta, adică pe Butcaru, făcînd: oopa, ce avem noi aici?! Sanchi, un căcat, găsise în rucsacu’ lu’ figurantu’ ăla brunet o cană de cafea, metalică. Da’ nu d-aia de armată, cum avem noi, în jandarmerie – una d-aia jmecheră, tată, marfă, cu capac, de băut în maşină cînd conduci, să nu dai pe tine şi să te opăreşti la ouţe. Nichelată, mişto, scria pe ea o marcă de cauciucuri japoneze. Normal că n-avea voie să intre cu ea, dar nici să i-o confişti parcă nu se făcea, costa ceva şi, mai ales, nu prea se găseau oriunde de vînzare, pe vremea aia. Ăla s-a-ncruntat o dată şi a zis că nu-şi lasă cana acolo. Cu ea nu intri, tată, ce mai, e clar, noi nu ne riscăm să ne dea ăştia afară, bulangiule! Am crezut că înţelege şi se cară; da’ nu, ăsta o ţinea pe-a lui, că n-a bătut cinci sute de kilometri şi-acum să nu intre, că doar n-o să arunce cu cana pe teren, în ai noştri, că e scumpă. Mai ştii?, a-ntrebat Pilcă, dacă te-apucă dracii în timpul meciului şi nu te mai controlezi şi nu te mai uiţi la pagubă, arunci cu cana în capu’ arbitrului sau la vreun jucător şi pe-urmă picăm noi „mesa”?! Mai ales că sigur mîncaţi bătaie, sînteţi în deplasare, iar arbitrii...
În clipa aia l-am văzut pe blond, de care uitasem, că se schimbase la faţă. Adică, nu în clipa aia se schimbase la faţă, cred că era aşa de ceva vreme, dar eu nu îl văzusem. Am zis că i s-a făcut rău de la inimă, ceva, ne-am speriat. A văzut şi Butcaru, l-a-ntrebat dacă-i e rău, ăla că nu, şi-atunci a zis Butcaru: hai mă, intraţi, fir-aţi ai dracului cu cana voastră cu tot, da’ dacă faceţi vreun pocinog, vă belesc, derbedeilor. Da’ Pilcă n-a vrut şi pace, o ţinea pe-a lui. Că ce, bă, mama şi-a ars-o cu ursu’, dacă se-ntîmplă ceva, nu vedeţi că şefii-s cu ochii pe noi?!? Plus că mi-e frică să nu cînte pe nas vreunul din ai noştri, s-a mai văzut - şi-aici avea dreptate, se mai întîmplase.
Pilcă n-a vrut să rişte, ce mai. Blondul se schimbase şi mai rău la faţă, brunetul se uita urît, da’ urît nene, ştii cum, ceva de speriat! Blondu’: cică nu ştiţi ce faceţi, nu vă jucaţi cu aşa ceva, “vă expuneţi”!?! Ce-a făcut, mă, dacă-ţi frec una, a zis Pilcă, înghiţi cana aia, cu totu’! Ăla cu tinicheaua avea deja o privire ucigaşă, tulblure, parcă-şi înghiţise limba. Mă uitam la el fascinat, ca boul, cînd ăla blond a-nceput să mă tragă mînecă, de-o parte. Ce faci, mă?!?, ia mîna de pe uniformă, că te lipesc de asfalt, tu-ţi morţii mă-tii, blondul nu, stai nene, nu da, hai doar să-ţi zic ceva, să nu zici că nu ţi-am zis... Bă, o-i vrea să-mi dai vreo şpagă, fii atent că nu-s d-ăla, îmi fac păcate cu tine şi te dau pe mîna caraliilor! Nu dom’ne, e vorba de ăsta, tovarăşu’ meu, e belea cu el, nene, nu ştiţi cu cine vă puneţi. Ce mă, pişpiriilor, ne ameninţaţi, o fi tac-su sau tac-tu vreun jmecher cu coaie?! Bă, nouă ni se rupe, e ordin să nu se intre cu aşa ceva, obiecte contondente, n-are ce să ne facă nici şefii, murim cu Regulamentul de gît, avem şi sindicat, ce, crezi c-o să ne dea afară sau ceva, băi, căcaţilor?!
Nu, nenică, face blondu’, da-i o belea cu ăsta, cu Sile. Bunică-sa, ţiganca, a fost vrăjitoare, d-aia adevărată, nu bulangioaică, şi-ăsta cred c-a moştenit-o, ceva, că pe cine blesteamă în gînd, moare în mai puţin de-un an şi-acu văd c-a pus ochii p-ăla înalt, al vostru, care s-a luat de el. Sanchi-balamaua, pe Pilcă, adică. Da dom’ne, p-ăla, ar fi al nouălea numai din cîţi ştiu io, ie teroare la noi în comună, fug toţi de el ca de dracu, domne, e „pe bune”! Bă, zic io, tu de cine faci aici mişto, labagiule, voi plecaţi de-aici bătuţi în seara asta, uită-te la mine! Bine, nenică, io v-am spus, oricum avem boală pe voi, ‘r-aţi ai dracu de caralii; în clipa aia i-am tras un cap în gură, cu casca metalică, de l-a umplut borşu’. Borîtul ălălalt şi-a luat cana, s-a mai uitat o dată naşpa la Pilcă şi s-a dus, cred că-n aia mă-sii s-a dus, că nu l-am mai văzut niciodată. Oricum începea meciul, am închis porţile şi-am intrat pe pista de atletism, să stăm cu bunghiul pe galerii, să n-arunce careva cu ceva în teren, vreo brichetă. Şi n-a aruncat nimeni.
Pilcă a murit prin martie, va să zică la vreo trei luni şi ceva de la chestia asta. S-a-necat cu cafea fierbinte, a tuşit pînă-a murit. Asta cu stadionul n-am mai povestit-o la nimeni; acum e prima dată, să mor io.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu