Apărarea lui Socrate
după un text de Woody Allen
(Scena se petrece în celula lui Socrate. Primeşte o vizită de la Agathon şi Simmias)
Agathon: Ah, bunul meu prieten, bătrîn înţelept! Cum îţi merge detenţia?
Socrate: Ce poate spune omul despre detenţie, Agathon?... Numai trupul poate fi îngrădit. Mintea mea e liberă să zburde, fără a fi oprită de aceşti patru pereţi, aşadar, eu te întreb pe tine: există detenţie?
A.: Ei bine, ce se întîmplă dacă vrei să mergi la plimbare?
S.: Bună întrebare. Nu pot.
A.: Mă tem că veştile sunt proaste. Ai fost condamnat la moarte.
S.: Ah, mă întristează să provoc dezbateri în Senat.
A.: N-a fost nicio dezbatere. Unanimitate.
S.: Serios?
A.: Din primul tur.
S.: Hmmm. Contam pe mai multă susţinere.
Simmias: Senatul este furios din cauza teoriei tale despre statul utopic.
S.: Da... Cred că n-ar fi trebuit niciodată să propun ca un filozof să fie rege...
Sim.: Mai ales că arătai spre tine şi-ţi dregeai glasul.
S.: Şi totuşi, nu-mi văd călăii ca pe nişte fiinţe rele.
A.: Nici eu.
S.: Ăăă... da, păi... oare ce este răul, dacă nu un bine în exces?
A.: Cum aşa?
S.: Priveşte lucrurile altfel. Dacă un om cîntă un cîntec minunat, asta e frumos. Dacă va cînta în continuare, va provoca dureri de cap.
A.: Adevărat.
S.: Şi dacă tot nu se va opri din cîntat, în cele din urmă vei dori să-i îndeşi şosetele pe gît.
A.: Da. Foarte adevărat.
S.: Cînd se va executa sentinţa?
A.: Cît e ceasul acum?
S.: Azi?!?
Sim.: Au nevoie de celulă...
S.: Atunci, aşa să fie! Să-mi ia viaţa. Să rămînă în istorie că am preferat să mor, nu să abandonez principiile adevărului şi gîndirii libere. Nu plînge, Agathon.
A.: Nu plîng. E o alergie.
S.: Pentru cel care cugetă, moartea nu e un sfîrşit, ci un început.
Sim.: Cum aşa?
S. Stai puţin, dă-mi o clipă.
Sim.: Nu te grăbi.
S.: E adevărat, Simmias, că omul există înainte de a se naşte?
Sim.: Foarte adevărat.
S.: Şi nici după moarte nu mai există.
Sim.: Da, sunt de acord.
S.: Hmmm.
Sim.: Şi?
S.: Aşteaptă un minut. Sunt puţin confuz. Ştii că aici nu-mi dau altceva decît miel, şi niciodată nu e bine făcut.
Sim.: Pentru majoritatea oamenilor, moartea e sfîrşitul cel de pe urmă. Şi astfel se tem de ea.
S.: Moartea e o stare de non-fiinţare. Ceea ce nu este nu există. Singurul care există e adevărul. Adevărul şi frumuseţea. Sunt interşanjabile şi fiecare e un aspect în sine. Ăăă... ce anume ziceai că-mi pregătesc?
A.: Cucută.
S. (confuz): Cucută?
A.: Îţi aminteşti acel lichid care ţi-a distrus masa de marmură?
S.: Serios?
Sim.: Doar o cupă. Deşi au rezerve, în caz că verşi vreo picătură.
S.: Mă întreb dacă doare.
A.: Te-au rugat să încerci să nu faci vreo scenă. E deranjant pentru ceilalţi prizonieri.
S.: Hmmm...
A.: Le-am spus tuturor că vei alege să mori cu mîndrie, nu să renunţi la principiile tale.
S.: Sigur, sigur... ăăă... s-a pomenit cumva noţiunea de „exil”?
Sim.: Au încetat să exileze anul trecut. Prea multe proceduri birocratice.
S.: Sigur... da... (încurcat şi speriat, dar încearcă să-şi menţină stăpînirea de sine): Păi... ăăă... ce mai e nou?
A.: A, m-am întîlnit cu Isosceles. Are o idee minunată pentru un nou triunghi.
S.: Da... sigur... (renunţînd brusc la curajul simulat): Uite ce-i, o să fiu sincer – nu vreau să mor! Sunt prea tînăr!
A.: Dar asta e şansa ta să mori pentru adevăr!
S.: Nu mă înţelege greşit, sunt întru totul de partea adevărului. Pe de altă parte, am o întîlnire la prînz săptămîna viitoare în Sparta şi n-aş vrea s-o ratez. E rîndul meu să fac cinste. Ştii cum sunt spartanii, se iau la harţă foarte uşor.
Sim.: Cel mai înţelept dintre filozofii noştri este un laş?
S.: Nu sunt laş şi nu sunt erou. Sunt... undeva la mijloc.
Sim.: Un parazit care se tîrăşte de-a-ndoaselea.
S.: Cam asta ar fi descrierea.
A.: Dar tu ai fost cel care a demonstrat că moartea nu există.
S.: Uite ce-i, am demonstrat multe lucruri. Din asta îmi plătesc chiria. Teorii şi mici observaţii. Ocazional, maxime. E mai bine decît să culegi măsline, dar să nu ne îndepărtăm de subiect.
A.: Dar ai demonstrat de atîtea ori că sufletul e nemuritor.
S.: Şi aşa şi este! Pe hîrtie. Vezi, asta-i treaba cu filozofia – nu mai e funcţională după ce ieşi din casă.
Sim.: Şi „formele” eterne? Ai spus că fiecare lucru a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna.
S.: Vorbeam în mare parte despre obiectele grele. Statui, ceva de genul ăsta. Cu oamenii e radical diferit.
A.: Şi toate acele discuţii despre moartea care e la fel ca somnul?
S.: Da, singura diferenţă e că atunci cînd eşti mort şi cineva strigă „Trezirea, e dimineaţă”, e foarte greu să-ţi găseşti papucii de casă.
(soseşte călăul cu o cupă de cucută)
Călăul: Aşa, deci. Cine primeşte cucuta?
A (făcînd somn spre Socrate): El.
S.: Uau, ce mare e cupa aia. Aşa trebuie să fumege?
C.: Da. Şi-o s-o bei pe toată, pentru că de multe ori otrava e la fund.
S.: Nu, n-o să beau! Nu vreau să mor! Ajutor! Nu! Vă rog!
(apare un Mesager)
Mesagerul: Opriţi totul! Senatul a votat din nou! Au renunţat la acuzaţii. V-a fost măsurată valoarea din nou şi s-a decis că trebuie, în schimb, să primiţi onoruri.
S.: În sfîrşit! Şi-au venit în fire! Sunt un om liber! Liber! Şi mai primesc şi onoruri! Repede, Agathon şi Simmias, luaţi-mi bagajele! Trebuie să plec. Praxitele o să vrea să-nceapă cît mai repede să-mi lucreze bustul. Dar, înainte să plec, vă ofer o parabolă.
Sim.: Asta da, răsturnare de situaţie. Mă întreb dacă ştiu ce fac...
S.:Un grup de oameni locuiau într-o peşteră întunecată. Nu ştiau că afară soarele străluceşte. Singura lumină pe care o cunosc este cea dată de flăcările pîlpîind ale unor lumînări pe care le folosesc ca să se poată deplasa.
A.: De unde au lumînările?
S. (agasat): Să spunem doar că le au.
A.: Locuiesc într-o peşteră şi au lumînări? Nu prea pare realist.
S.: N-ai vrea s-o laşi aşa?
A.: Bine, bine, treci la subiect.
S.: Într-o bună zi, unul dintre ei iese din peşteră şi vede lumea de-afară.
Sim.: În toată claritatea ei.
A.: Cînd încearcă să le spună celorlalţi, nimeni nu-l crede.
S.: Ei bine, nu. Nu le spune celorlalţi.
Sim.: Nu?
S.: Nu. Îşi deschide o piaţă de carne, se însoară cu o dansatoare şi moare de hemoragie cerebrală la patruzeci şi doi de ani!
(Ceilalţi îl imobilizează pe Socrate şi-i toarnă cucuta pe gît)
- sfîrşit -
