ionescovici music

Pat Metheny la Bucuresti!

2011-10-16T10:05:00.000-07:00

Pat Metheny la Bucuresti, evenimentul muzical al deceniului!

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/pat-metheny-concert

Stand by me!

2011-10-12T04:44:00.000-07:00

Nota de inceput: Stand by Me nu e nici piesa lui John Lennon, nici a lui Demis Roussos. Atunci, cine a cintat-o primul? Poate.. chiar cel care a scris-o - Ben E. King - impreuna cu mult mai celebrii Leiber si Stoller? Enjoy... varianta originala, plus una irezistibila, cu Muppets!?!

http://www.youtube.com/watch?v=Vbg7YoXiKn0
http://www.youtube.com/watch?v=zCRUPWDIgYM

o piesa goffin si king!

2011-10-08T10:50:00.000-07:00

Tocmai am auzit la X FACTOR pe Antena1 ca " (You Make Me Feel Like) A Natural Woman" este " o piesa Aretha Franklin". Ok, si Daniel Iordachioaei cinta Love Me Tender, dar asta nu-nseamna nimic... Este o compozitie Goffin & King (&Wexler), cuplul comparat in anii 60-70 in America cu Lennon/McCartney. Piesa e pe albumul-manifest al miscarii feministe, "Tapestry" (1971), al aceleiasi inegalabile Carole King. Poate sa vi se para uritica, dar ea a compus piesa. Eu o gasesc adorabila - s-o vedeti acum, la aproape 70 ani, ce bine se tine (vezi concertul in care apare cu Slash de la Guns & Roses!). Enjoy!

http://www.youtube.com/watch?v=MOyvYnkdEcc&ob=av2e

N-am descoperit apa calda, doar va propun cu picatura...

2011-10-08T03:54:00.000-07:00

Pentru al cincilea album si ultimul notabil, "Daylight Again" (1982), Crosby Stills & Nash n-au beneficiat mai deloc de contributia primului, geniul trupei, aflat la... dezintoxicare. L-au scos de acolo pentru o "minora" contributie, compusa si cintata de Crosby "very high" (cum se vede si intr-un concert din aceeasi perioada), "Delta", care s-a dovedit a fi capodopera discului. Varianta propusa nu e cu CSN, ci cu... CPR, o formula ceva mai recenta a lui Crosby, cu Jeff Pevar (chitari) si James Raymond (claviaturi), ultimul fiind chiar... fiul sau, de care n-avea habar!? Enjoy!

http://www.youtube.com/watch?v=xzeqB9Ycn5I

De astazi, blogul devine strict de cultura si culturalizare muzicala. Enjoy! Astept feedback.

2011-10-07T01:51:00.001-07:00

"Fire and Rain" was about the suicide of a fellow inmate of Taylor's at a mental institution. Taylor didn't break your heart; he understood that it was already broken, as was his own, and he offered comfort. As a result, Sweet Baby James sold millions of copies, spawned a Top Ten hit in "Fire and Rain" and launched not only Taylor's career as a pop superstar but also the entire singer/songwriter movement of the early '70s that included Joni Mitchell, Carole King, Jackson Browne, Cat Stevens, and others. A second legacy became clear two decades later, when country stars like Garth Brooks began to cite Taylor, with his use of steel guitar, references to Jesus, and rural and Western imagery on Sweet Baby James, as a major influence. (www.allmusic.com)

http://www.youtube.com/watch?v=cEtDTEfdea0

2011-03-23T14:11:00.000-07:00

Am primt pe mail urmatoarea timpenie:

"Reteta nemuririi a fost descoperita!

Specialisti din intreaga lume au cercetat zeci de ani fiecare particica a vietii noastre si au ajuns la concluzia ca nu doar "genele bune" ne tin sanatosi pana la 100 de ani, ci si cateva alte mici obiceiuri.

Afla care sunt acestea!

01.

Mananca mai multa coaja de paine!

Ea contine de pana la opt ori mai multa lizina, antioxidant care lupta impotriva cancerului, decat miezul.

02.

Fa sport cu greutati!

Universitatea Michigan a demonstrat ca barbatii care fac antrenament de forta regulat si-au scazut cu opt puncte presiunea diastolica. Indeajuns pentru a reduce cu 40% riscul de atac cerebral si cu 15% pe cel de infarct!

03.

Liber la ulei de masline si otet!

Pune in salata sau in mancare oricat vrei! Cu ajutorul lor vei reduce riscul de cancer, imbatranirea prematura, obezitatea si diabetul.

04.

Ia un supliment de magneziu zilnic.

Vei fi cu 40% mai putin predispus la deces produs de orice fel de afectiune fizica.

05.

Bea opt pahare de apa pe zi, spun cei de la Universitatea Loma Linda.

Specialistii au descoperit ca "bautorii de apa" sunt cu 55% mai putin predispusi imbolnavirilor de orice natura.

06.

Mananca zilnic un grepfruit rosu si, pe cat de des posibil, fructe de padure.

Aminoacizii si antioxidantii din ele te vor ajuta sa previi cancerul si bolile mentale.

07.

Razi mai mult!

Alege o comedie, in locul unui film de actiune sau horror, deoarece o ora de ras iti relaxeaza corpul si mintea indeajuns incat sa se regenereze dupa atacurile de stres.

08.

Casatoreste-te!

Contrar multora care vad viata de familie un iad, specialistii au demonstrat ca persoanele casatorite au o rata de deces mult mai apropiata de parametrii normali, decat cei care au ales burlacia! Prin urmare, datorita confortului psihic si protectiei partenerului de viata, casatoritii traiesc mai mult.

09.

Nu mai duce boala pe picioare!

Cei care isi pun sanatatea pe locul doi si nu se menajeaza in perioada cronica a unei raceli sau altei boli sunt de doua ori mai predispusi la atacuri de cord fatale si la complicatii serioase ale afectiunilor. Daca esti racit, ramai in pat!

10.

Savureaza doua cesti de cafea pe zi, daca vrei sa previi cu pana la 55% aparitia infarctului sau a bolilor cardiovasculare.

11.

Stinge focul din stomac!

Daca suferi des de usturimi in piept, mergi la medic si trateaza-te. Aceste arsuri slabesc puterea inimii, spun specialistii de la International Journal of Cardiology.

12.

Parfumeaza-ti dormitorul cu iasomie sau trandafir, pentru a avea un somn linistit.

Cei care nu se odihnesc corespunzator sunt mult mai predispusi bolilor de inima, mentale si diabet.

13.

Nu sari de trei pahare de alcool pe zi.

Expertii de la Harvard spun ca aceasta este reteta ideala pentru o sanatate curata.

14.

Mananca cinci portii de legume si fructe pe zi.

Sanatatea ta va fi intacta chiar si la varsta de 100 de ani!

15.

Oamenii stresati traiesc cu 20 de ani mai putin decat un om cu o stare psihica normala.

Daca adaugam si fumatul la aceasta formula ne putem explica de ce foarte multi oameni sufera decese premature.

16.

Nu te mai stresa la munca!

70% dintre sinucigasi au ales sa-si ia viata din cauza stresului de la serviciu.

Alege sa fii calm si sa nu iei problemele de lucru acasa. Astfel te vei feri de multe boli mentale.

17.

Fa miscare in aer liber si ia-ti un catel care sa te motiveze!

Vei reduce orice forma de depresie pana la 100%, iar corpul tau se va simti cu 50% mai bine!

18.

Mananca ciocolata neagra, chiar daca esti la regim.

Nu va avea efect negativ asupra dietei tale, iar partea buna este ca patru grame de cacao sporesc eficacitatea inimii cu 33%!

19.

Bea ceai de menta !

Contine antioxidanti puternici care reduc cu 60% inflamatiile organelor si previn aparitia diabetului.

20.

O ora de somn la pranz face minuni pentru trup si suflet.

Efectul lui este imediat, iar remediu pentru boli sau afectiuni mai bun decat somnul nu exista!

21.

Renunta la fumat!

Un pachet de tigari fumat zilnic, timp de 10 ani, iti reduce viata la jumatate!"

Pai, sa le luam pe rind, ineptiile:

Mananca mai multa coaja de paine!

Ori coaja ori miez, se stie ca piinea timpeste, contine gluten si e hiperglicemianta. Nurtitiv vorbind, e aproape nula...

Liber la ulei de masline si otet!
S-ar putea sa faci hiperaciditate daca bei otet ca inecatul, degeaba compensezi cu ulei. Iar ulei de masline e mai sanatos ca slanina de porc sau uleiul de floarea soarelui, dar daca ai "liber" la el, te faci tot ca porcu!

Ia un supliment de magneziu zilnic.
Iau magneziu zilnic de TREI ani si tot bolnav copt sint.... Q.e.d.

Mananca zilnic un grepfruit rosu si, pe cat de des posibil, fructe de padure.
Ultimele cercetari arata ca grapefruitul este una din cele mai toxice fructe, interfereaza cu CELE MAI MULTE medicamente (total contraindicat cu pastile), iar fructe de padure sa manince... cui ii permite buzunarul!!!

Razi mai mult!
Sa facem si panarama... Lasa, ridem la sfirsit...

Casatoreste-te!
No comment. Si totusi: vaduvele traiesc mai mult ca vaduvii...

Nu mai duce boala pe picioare!
Daca ai bani pentru fructe de padure zilnic, ai bani si sa te cauti des la doctori!?!

Parfumeaza-ti dormitorul cu iasomie sau trandafir, pentru a avea un somn linistit.

Cei care nu se odihnesc corespunzator sunt mult mai predispusi bolilor de inima, mentale si diabet.
Dar... de ce numai cu iasomie si trandafir, ca nu reiese din explicatie?!?

Nu sari de trei pahare de alcool pe zi.
Nu sunt alcoolic! N-am baut niciodata trei pahare de alcool zilnic!!! Probabil e vorba de bauturi alcoolice, dar nici de-astea nu prea beau trei pahare zilnic!? Ma voi apuca, sa nu depasesc limita!

Nu te mai stresa la munca!

Astept o oferta de serviciu nestresant. Banuiesc ca si cei care incaseaza taxa la closetele publice au stresul lor, nu?...

Fa miscare in aer liber si ia-ti un catel care sa te motiveze!

Asa... si daca prin absurd sunt alergic sau nu-mi plac ciinii, o sa mor de tinar?!?

Mananca ciocolata neagra, chiar daca esti la regim.
Nota nimanui: sunt, ca alte zeci de milioane de paminteni, diabetic...

Bea ceai de menta !
Si... FA CACA O DATA PE SAPTAMINA!!!!

O ora de somn la pranz face minuni pentru trup si suflet.
Astept in continuare acel serviciu nestresant, care sa-mi permita sa dorm o ora la prinz, fara sa fiu dat afara!

Renunta la fumat!

ASTA DA! Si daca... n-am fumat niciodata?!?!?

P.S.: Definiti va rog termenul NEMURIRE!

desi e iarna...

2011-01-13T13:43:00.000-08:00

THASSOS - sfaturi de călătorie şi vacanţă

Drumul spre Thassos

Din Bucureşti, lucrurile sunt clare:

740 km prin Giurgiu – Ruse - Veliko Tîrnovo - Stara Zagora – Haskovo - Svilengrad,

trecerea în Grecia - Orestiada, apoi continuarea drumului spre Alexandroupoli pe autostrada care vine de la Istambul si duce spre Kavala şi Salonic, de o calitate a asfaltului excepţională;

după indicatoarele care indică Xanthi la dreapta, atenţie la indicatoarele care vă scot spre Chrysoupoli sau imediat spre aeroport (semn); în ambele variante, vă îndreptaţi spre Keramoti, punctul din care vă îmbarcaţi spre Thassos. De aici, traversarea durează exact 45 min.

Dacă aţi continuat pe autostradă pînă în Kavala (oraş care merită vizitat!), puteţi traversa de acolo cu ferry, dar costă mai mult şi durează dublu.

Din Constanţa, sunt două variante:

1.) Cea mai simplă: aprox. 800 km. prin Vama Veche – Balcic (sau Negru Vodă – Dobric, tot aia), apoi Varna – Burgas, de aici uşor dreapta spre – Elhovo – Harmanli – Svilengrad şi, de aici, acelaşi traseu ca din Buc., o dată cu trecerea în Grecia;

2.) Mai pitoresc: aprox. 800 km., din Burgas în continuare spre sud, Malko Tîrnovo (a nu se confunda cu Veliko Tîrnovo!), trecerea în Turcia, Kirklareli, apoi după cîteva zeci de km., la dreapta spre Edirne (fostul Adrianopol, la stînga e spre Istambul), apoi trecerea în Grecia şi din nou Orestiada. Dificultăţile sunt legate de birocraţia poliţiştilor turci, care solicită actele maşinii în copii legalizate şi vizate la Ambasada-Consulatul Turciei din Bucureşti/Constanţa, în special pt. maşinile pe firmă. În schimb, taxa de viză pt. Turcia s-a abrogat.

Observaţii legate de drum:

- Oraşele subliniate sunt schimbări de direcţie importante;

- În ciuda aparenţei unei distanţe „omeneşti” (800 km.), în condiţii de mers normal (fără „forjă”), cu opriri regulate, drumul NU poate dura mai puţin de 12-13 ore, în primul rînd din cauza stării precare a drumurilor şi radarelor/poliţiei din Bulgaria, care vînează amenzi;

- Din acest motiv, se recomandă o oprire peste noapte, în special pt. familiile cu copii mici, de preferinţă imediat după trecerea în Grecia, la Orestiada, oraş mic dar pitoresc, cu posibilităţi de cazare; nu recomandăm oprirea în Bulgaria – este şi nepitoresc, şi periculos, pentru autoturism.

- Evitaţi traversarea Bulgariei noaptea! Nu mai e atît de periculos ca în urmă cu cîţiva ani, dar e o emoţie în plus, de care nu aveţi nevoie;

- Drumurile în insula Thassos sunt în general foarte bune dar sinuoase. Mare atenţie la serpentine, rîpe şi la porţiunile înguste (ex.: în orăşelul Theologos se circulă pe un sigur sens).

Observaţii generale:

- Grecii sunt mîndri şi, în ciuda legendelor, puţin ospitalieri – în accepţiunea clasică a termenilor. Prin urmare, servirea la restaurante şi în magazine (la tejghea) e la fel de deficitară ca în România, deci nu vă aşteptaţi la amabilitate excesivă, ca în Turcia, de pildă; grecii nu ştiu să negocieze şi nici nu vor, chiar dacă vă oferiţi să cumpăraţi cantităţi mai mari – o duzină din ceva costă exact de 12 ori cît produsul, nu mai puţin!?

- Grecii – ca şi ungurii, bulgarii, nemţii, francezii şi mulţi alţii, nu prea vorbesc engleză. De multe ori va trebui să deduceţi din semne despre ce e vorba, să deduceţi din nume proprii încotro sau ce să comandaţi la restaurant. Este deci bine să ştiţi din ţară cam ce fel de mîncare este „souvlaki”, mai ales dacă sunteţi vegetarian – veţi rămîne nemîncat. Din fericire, unele taverne au meniul tradus în limba română sau măcar în engleză.

- Toată ciurcumferinţa insulei totalizează fix 100 km., deci merită ca în fiecare zi să lăsaţi comoditatea şi, dacă aţi venit cu maşina proprie, să faceţi plajă mereu în alt loc; în afara celor foarte cunoscute veţi găsi şi unele neamenajate dar la fel de frumoase.

- Autobuzele „care înconjoară regulat insula” sunt doar o legendă urbană...

- Albinele sunt o problemă în insulă, parcă mai pregnantă decît în alte locuri din Grecia. E curios că niciun avertisment nu îi pregăteşte pe turişti, în special pe cei care sunt alergici la înţepătura de albine. În această situaţie, interesaţi-vă la recepţie unde se află cel mai apropiat dispensar – foarte probabil sunt pregătiţi cu antidot (sau, poate nu, cine ştie?! :D)

- O masă de prînz decentă costă, la un restaurant obişnuit, cu tot cu o băutură, cam 15 euro/pers. – util pt. calcularea unui buget de vacanţă. Din cauza crizei, porţiile (gramajul lor) au fost sensibil diminuate. Pt. mic dejun sau chiar cină, o mulţime de Mini Marketuri (nu Super Marketuri, cum pompos se autointitulează!) vă stau la dispoziţie, inclusiv cu produse de măcelărie. Nu rataţi iaurtul tradiţional grecesc şi plăcintele!

- Berea grecească (Mythos, Vergina) este incomparabil mai bună... în comparaţie cu cea italiană! În privinţa vinului, mai ales ieftin, e păcat să nu încercaţi Retzina, „la mama ei”! Dintre vinurile mai scumpe, sunt o mulţime de opţiuni cîştigătoare.

Vacanţă plăcută!

S.L.I.

2010-11-07T12:40:00.000-08:00

Apărarea lui Socrate

după un text de Woody Allen

(Scena se petrece în celula lui Socrate. Primeşte o vizită de la Agathon şi Simmias)

Agathon: Ah, bunul meu prieten, bătrîn înţelept! Cum îţi merge detenţia?

Socrate: Ce poate spune omul despre detenţie, Agathon?... Numai trupul poate fi îngrădit. Mintea mea e liberă să zburde, fără a fi oprită de aceşti patru pereţi, aşadar, eu te întreb pe tine: există detenţie?

A.: Ei bine, ce se întîmplă dacă vrei să mergi la plimbare?

S.: Bună întrebare. Nu pot.

A.: Mă tem că veştile sunt proaste. Ai fost condamnat la moarte.

S.: Ah, mă întristează să provoc dezbateri în Senat.

A.: N-a fost nicio dezbatere. Unanimitate.

S.: Serios?

A.: Din primul tur.

S.: Hmmm. Contam pe mai multă susţinere.

Simmias: Senatul este furios din cauza teoriei tale despre statul utopic.

S.: Da... Cred că n-ar fi trebuit niciodată să propun ca un filozof să fie rege...

Sim.: Mai ales că arătai spre tine şi-ţi dregeai glasul.

S.: Şi totuşi, nu-mi văd călăii ca pe nişte fiinţe rele.

A.: Nici eu.

S.: Ăăă... da, păi... oare ce este răul, dacă nu un bine în exces?

A.: Cum aşa?

S.: Priveşte lucrurile altfel. Dacă un om cîntă un cîntec minunat, asta e frumos. Dacă va cînta în continuare, va provoca dureri de cap.

A.: Adevărat.

S.: Şi dacă tot nu se va opri din cîntat, în cele din urmă vei dori să-i îndeşi şosetele pe gît.

A.: Da. Foarte adevărat.

S.: Cînd se va executa sentinţa?

A.: Cît e ceasul acum?

S.: Azi?!?

Sim.: Au nevoie de celulă...

S.: Atunci, aşa să fie! Să-mi ia viaţa. Să rămînă în istorie că am preferat să mor, nu să abandonez principiile adevărului şi gîndirii libere. Nu plînge, Agathon.

A.: Nu plîng. E o alergie.

S.: Pentru cel care cugetă, moartea nu e un sfîrşit, ci un început.

Sim.: Cum aşa?

S. Stai puţin, dă-mi o clipă.

Sim.: Nu te grăbi.

S.: E adevărat, Simmias, că omul există înainte de a se naşte?

Sim.: Foarte adevărat.

S.: Şi nici după moarte nu mai există.

Sim.: Da, sunt de acord.

S.: Hmmm.

Sim.: Şi?

S.: Aşteaptă un minut. Sunt puţin confuz. Ştii că aici nu-mi dau altceva decît miel, şi niciodată nu e bine făcut.

Sim.: Pentru majoritatea oamenilor, moartea e sfîrşitul cel de pe urmă. Şi astfel se tem de ea.

S.: Moartea e o stare de non-fiinţare. Ceea ce nu este nu există. Singurul care există e adevărul. Adevărul şi frumuseţea. Sunt interşanjabile şi fiecare e un aspect în sine. Ăăă... ce anume ziceai că-mi pregătesc?

A.: Cucută.

S. (confuz): Cucută?

A.: Îţi aminteşti acel lichid care ţi-a distrus masa de marmură?

S.: Serios?

Sim.: Doar o cupă. Deşi au rezerve, în caz că verşi vreo picătură.

S.: Mă întreb dacă doare.

A.: Te-au rugat să încerci să nu faci vreo scenă. E deranjant pentru ceilalţi prizonieri.

S.: Hmmm...

A.: Le-am spus tuturor că vei alege să mori cu mîndrie, nu să renunţi la principiile tale.

S.: Sigur, sigur... ăăă... s-a pomenit cumva noţiunea de „exil”?

Sim.: Au încetat să exileze anul trecut. Prea multe proceduri birocratice.

S.: Sigur... da... (încurcat şi speriat, dar încearcă să-şi menţină stăpînirea de sine): Păi... ăăă... ce mai e nou?

A.: A, m-am întîlnit cu Isosceles. Are o idee minunată pentru un nou triunghi.

S.: Da... sigur... (renunţînd brusc la curajul simulat): Uite ce-i, o să fiu sincer – nu vreau să mor! Sunt prea tînăr!

A.: Dar asta e şansa ta să mori pentru adevăr!

S.: Nu mă înţelege greşit, sunt întru totul de partea adevărului. Pe de altă parte, am o întîlnire la prînz săptămîna viitoare în Sparta şi n-aş vrea s-o ratez. E rîndul meu să fac cinste. Ştii cum sunt spartanii, se iau la harţă foarte uşor.

Sim.: Cel mai înţelept dintre filozofii noştri este un laş?

S.: Nu sunt laş şi nu sunt erou. Sunt... undeva la mijloc.

Sim.: Un parazit care se tîrăşte de-a-ndoaselea.

S.: Cam asta ar fi descrierea.

A.: Dar tu ai fost cel care a demonstrat că moartea nu există.

S.: Uite ce-i, am demonstrat multe lucruri. Din asta îmi plătesc chiria. Teorii şi mici observaţii. Ocazional, maxime. E mai bine decît să culegi măsline, dar să nu ne îndepărtăm de subiect.

A.: Dar ai demonstrat de atîtea ori că sufletul e nemuritor.

S.: Şi aşa şi este! Pe hîrtie. Vezi, asta-i treaba cu filozofia – nu mai e funcţională după ce ieşi din casă.

Sim.: Şi „formele” eterne? Ai spus că fiecare lucru a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna.

S.: Vorbeam în mare parte despre obiectele grele. Statui, ceva de genul ăsta. Cu oamenii e radical diferit.

A.: Şi toate acele discuţii despre moartea care e la fel ca somnul?

S.: Da, singura diferenţă e că atunci cînd eşti mort şi cineva strigă „Trezirea, e dimineaţă”, e foarte greu să-ţi găseşti papucii de casă.

(soseşte călăul cu o cupă de cucută)

Călăul: Aşa, deci. Cine primeşte cucuta?

A (făcînd somn spre Socrate): El.

S.: Uau, ce mare e cupa aia. Aşa trebuie să fumege?

C.: Da. Şi-o s-o bei pe toată, pentru că de multe ori otrava e la fund.

S.: Nu, n-o să beau! Nu vreau să mor! Ajutor! Nu! Vă rog!

(apare un Mesager)

Mesagerul: Opriţi totul! Senatul a votat din nou! Au renunţat la acuzaţii. V-a fost măsurată valoarea din nou şi s-a decis că trebuie, în schimb, să primiţi onoruri.

S.: În sfîrşit! Şi-au venit în fire! Sunt un om liber! Liber! Şi mai primesc şi onoruri! Repede, Agathon şi Simmias, luaţi-mi bagajele! Trebuie să plec. Praxitele o să vrea să-nceapă cît mai repede să-mi lucreze bustul. Dar, înainte să plec, vă ofer o parabolă.

Sim.: Asta da, răsturnare de situaţie. Mă întreb dacă ştiu ce fac...

S.:Un grup de oameni locuiau într-o peşteră întunecată. Nu ştiau că afară soarele străluceşte. Singura lumină pe care o cunosc este cea dată de flăcările pîlpîind ale unor lumînări pe care le folosesc ca să se poată deplasa.

A.: De unde au lumînările?

S. (agasat): Să spunem doar că le au.

A.: Locuiesc într-o peşteră şi au lumînări? Nu prea pare realist.

S.: N-ai vrea s-o laşi aşa?

A.: Bine, bine, treci la subiect.

S.: Într-o bună zi, unul dintre ei iese din peşteră şi vede lumea de-afară.

Sim.: În toată claritatea ei.

A.: Cînd încearcă să le spună celorlalţi, nimeni nu-l crede.

S.: Ei bine, nu. Nu le spune celorlalţi.

Sim.: Nu?

S.: Nu. Îşi deschide o piaţă de carne, se însoară cu o dansatoare şi moare de hemoragie cerebrală la patruzeci şi doi de ani!

(Ceilalţi îl imobilizează pe Socrate şi-i toarnă cucuta pe gît)

- sfîrşit -

2010-08-12T03:29:00.000-07:00

Oameni in Negru - in curind, la NEPTUN TV!

2010-08-11T06:12:00.000-07:00

Genial, de la prietenul meu Costinel Stan, aflat chiar acum in concediu:

Salut! M-am despartıt de Romanıa cu greu pentru ca acolo este tara mea sı am luat drumul vecınılor bulgarı.N-o fı Romania vreo tara smechera ın Europa asta mare ,dar Bulgarıa sıgur, e satul cu prostı.Ca romanı santem consıderatı oaıa neagra a Europeı dar ca bulgar nu s-a nascut anımalul domestıc sa-ı reprezınte.Zıcala 'capatana mare mınte n-are' e autentıca sı am suportat greu tot traseul bulgaresc.Ne-a oprıt Polıtıa de 6 orı sı am dat vreo 100 de E. Pe fınal am ajunş la granıta cu turcii,Edirne. 30 km la bulgarı sı 30 km la turci oamenıı se duc la super-market cu magarul.Cred ca de aici a aparut expresıa(cand n-au banı de cumparaturi) ca la omul sarac nici magarii nu trag. Am ajuns treptat la Marea Marmara, cu ferıbotul am trecut la Kanakale,am vızıtat Troıa,Elena nu era acolo,era la produs sı apoi am ajuns la un club de 5 * la Bodrun.Luxul de pe lume.Ne trebuiau 25 de mınute sa vızıtam standurıle cu merınde sı dupa aceea sa ıncarcam.Erau multı rusi,nemtı, olandezı sı ceva romanı.Aı nostrı ceı mai prost crescutı.Copııı romanı sı rusı se zbenguıau la restaurant,mancau cu mana ,dadeau pe haıne.Un copıl neamt manca cıvılızat,statea langa parıntıı luı sı vorbea cumpatat.De-abıa maı tarzıu s-a cacat ın frapıera.

revista TOMIS

2010-05-22T03:56:00.001-07:00

http://www.revista-tomis.ro/LiterART/sorin-lucian-ionescu.html

Arhiva!

2009-11-27T12:13:00.000-08:00

Citiți Arhiva anului 2008, e mai importantă!

2009-05-21T13:33:00.000-07:00

6 din 66

2008-08-06T03:06:00.000-07:00

Dumnezeu nu mai face parte

din comisia de extragere

a numerelor la Loto,

nu-l mai amestecați în chestia asta.

La-nceput fusese ce-i drept desemnat

absolut aleatoriu, ca Atotputernic

și din cauza asta niciodată nu ieșeau

numerele șase și șaizeci și șase

avea El așa, o superstiție,

o antipatie de-a lui,

și tragerile începuseră să fie plicticoase,

monotone, tot ieșea 1, Unicul,

aproape toți cei ne-dați dracului ghiceau

toate numerele.

Cineva a propus mai tîrziu ca

Tatăl să fie doar observator,

apoi doar un simplu consultant,

pe urmă a fost invitat să stea în public

fără să joace, ar fi fost culmea!,

și-uite-așa interesul pentru joc a crescut

ba, mai mult, spre norocul tuturor

a-nceput să-și bage coada și Necuratul,

care-a promis combinații noi, inedite,

variante combinate nemaivăzute.

Cîștiga mai nou cine nu te-așteptai,

cine n-ai fi crezut, cine nu merita,

ieșeau în sfîrșit toate numerele,

ba chiar mai multe decît alea știute.

Cineva susținea mai departe că,

totuși, fără El nu se poate,

dar cum treaba mergea bine,

din ce în ce mai bine,

au ajuns ca, în cele din urmă

nici măcar să nu-i mai pronunțe numele.

Sec

2008-08-06T03:02:00.000-07:00

Îți dai seama,
iubita mea,
pe ce planetă trăim,
dacă-am ajuns să mîncăm
struguri fără sîmburi,
într-o bună zi
îți voi livra sperma mea
în cașete etanșe,
ca pe-un medicament scump,
care nu se găsește
decît la «vaporeni»
și-l aduc de-afară
să facă bișniță cu el
și tu doar așa te vei fecunda,
foarte septic, fără sîmburi,
ca sa nu simți gustul
amar, de sămînță spartă
fiindcă știi bine:
taninul dăunează grav
reproducerii.

(Pînă și) un fan străin se pricepe la fotbal American!

2008-07-18T08:00:00.000-07:00

(Pînă și) un fan străin se pricepe la Fotbal American!

de Berry Tramel (”The Daily Oklahoman”)

Sorin-Lucian Ionescu este un tip inteligent, chiar dacă este jurnalist. Aflat în oraș de trei săptămîni, redactorul-șef adjunct de la ”Telegraf” Constanța – un cotidian de pe coasta Mării Negre – studiază jurnalismul american în mai multe locuri din Statele Unite.

Știu la ce vă gîndiți: s-ar cuveni mai degrabă ca o gramadă din ai noștri sa fie duși la București și nu invers…

Dar iată că a venit la noi Sorin, privindu-ne cum muncim și bucurîndu-se cît poate de mult de cultura Oklahomei. The Cowboy Hall of Fame. The Oklahoma City Symphony. Cluburile de striptease.

Sorin este un tip foarte interesant. Cînd s-a întors în redacție de pe teren și și-a găsit lucrurile mutate pe un alt birou de cineva, ne-am cerut scuze. Dar el a spus ”OK”, ridicînd din umeri. “Rușii ne-au mutat nouă granițele. Sunt obișnuit cu asta.” Rar este omul care să te pună la punct și să te facă să zîmbești, în același timp.

Sorin a vrut să vadă niște fotbal (american), așa că a fost invitat la meciul Texas A&M - Oklahoma State University. Nu era mare lucru, dar era tot ce aveam mai bun.

Sorin spune ca a fost jucător de rugby în România, susținînd că orașul Constanța este un fel de leagăn al rugbyului. Nu am vazut la el nicio vînătaie sau umflătură, așa că puteți crede ce vreți.

Dar să știți ca Sorin a devenit destul de repede un expert de primă mînă în fotbalul american. A văzut doar un meci de fotbal american: Super Bowl XXXI a fost transmis la orele de noapte ale României.

“Era un foarte bun jucător la pase” își aduce aminte Sorin, “era un tip alb”. Da, ar trebui să fie Brett Favre. “Dădea pase lungi și profunde. Ceea ce nu vad pe la voi.” Nu, Tony Lindsay, jucătorul nostru, nu procedează ca Favre și Sorin și-a dat seama imediat de acest lucru.

“Am văzut numai două pase bune. Mie mi se pare că nu vor să paseze. Ei vor să treacă pe la mijloc. Nu deschid jocul pe margini. Vorbesc de cei de la Cowboys. Ei încearcă numai faze profunde pe mijloc. Pasele scurte lipsesc. Nu se străduiesc prea tare.”

Oh, Bob Simmons, antrenorule... Chiar și un tip abia coborît de pe vapor, venind din România și-a dat seama că ar fi trebuit să deschizi jocul.

Sorin are mai multe aminitiri despre debutul său televizat în fotbalul american. “Cred că nu e așa de greu să lovești. Aici n-am vazut o fază cu adevărat dură. Poate că n-am fost atent, dar n-am văzut așa ceva.”

Vorbește ca un adevărat jucător de rugby.

Oklahoma State University “și-a schimbat stilul după primul sfert de oră de joc. Nu era chiar așa de agresiv. Era ca și cum ai stinge luminile. În schimb, A&M a jucat din ce în ce mai bine.”

OK, așadar cei de la Cowboys nu l-au impresionat prea mult pe Sorin. Dar meciul a fost interesant. “Atmosfera a fost extraordinară” a spus el.

Și-a adus aminte apoi cum raposatul dictator Nicolae Ceaușescu dădea spectacole-gigant pentru sărbătorile comuniste. Un regizor celebru cu numele de Hero Lupescu a fost angajat. Hero a produs operă pentru Pavarotti și festivitatea de deschidere a Cupei Mondiale de fotbal din Spania (‘82). Dar Hero a fost nimic față de spectacolul de la pauză din Stillwater. “Fanfara Texas Aggie Band întrece tot ce am vazut pînă acum” a spus Sorin.

Mai tîrziu, pe drumul de întoarcere pe autostrada I 35, înghesuit într-o mașină cu patru jurnaliști sportivi cu care a mîncat pizza sleită, Sorin ne-a relevat impresiile sale finale despre meci. “A fost foarte incitant”, a spus el. ”Singurul lucru care mă deranjează este pauza publicitară. Pauzele publicitare nu ar trebui să facă parte din meci. Adică, să intre unul pe teren și să întrerupă meciul, e foarte nasol.”

Tu numești asta ”nasol”, prietene din România. Noi îi spunem capitalism.

(articol publicat în ediția de miercuri, 11 noiembrie 1998, pag. 29 din ”the Daily Oklahoman”)

Fenomenul graffitze

2008-06-23T06:21:00.000-07:00

Am o nouă problemă: dacă e de bon-ton, hic et nunc, să mă declar făţiş împotriva „fenomenului“ graffitti. S-ar putea - mă gândesc - să-mi dăuneze la carieră, ba - Doamne fereşte! - dacă nu şi mai mult. Adică: recent mi-am cumpărat şi montat o poartă nouă de garaj, albă; m-a costat o grămadă. Nu - pentru cei care întreabă -, nu stau la vilă, am o prăpădită de casă, din chirpici tencuit. Se vor întreba atunci alţii, poate pe bună dreptate, la ce-mi trebuia uşă de garaj Hormann la aşa o casă. Oricum, sunt aproape sigur că n-aş vrea s-o văd vreodată mânjită (sic!) în graffiti. Când aţi ajuns la aceste rânduri, trebuie deja să fi aflat, de ce şi cum a apărut fenomenul graffiti. Cât de frumos sau detestabil e el, dacă face bine la ten şi ce artişti geniali şi minunaţi au apărut pe planetă numai şi numai în felul acesta. Cât de persecutaţi erau ei de sistem şi cum s-au defulat ei pe pereţi, vagoane de tren şi (vai) porţi de garaj, într-o explozie de rafinament şi culoare. Cum vor ei să transmită prin cuvinte, litere şi simboluri simple, amocul lor ancestral şi transcedental... Ajuns aici, constat că mai am o problemă. Una de semantică: nu înţeleg nici să mă pici cu ceară ce scriu ei acolo, ce mesaj vor să transmită! N-am cultură graffitti, să „citesc“ pereţii. Ca şi cum ar scrie în chineză sau ebraică. Probabil (bănuiesc eu), comunică doar între ei, îşi marchează teritoriul precum - să iertaţi vorba proastă... - câinii. Cine pricepe, bine; cine nu, înseamnă că nu-i de-ai lor, nu merită să-nţeleagă.

Cineva îmi spunea pe bună dreptate: dom’ne, noi am făcut de rahat comunismul. Să facem la fel şi cu capitalismul, e doar o chestie de ani, maxim decenii; ce ne-ar costa şi cât ne-ar trebui să ridiculizăm - prin acţiune şi nu prin comentariu, nota bene - fenomenul graffitti?! La noi, fenomenul asta e gata „manelizat“ - mesajul e direct, frust şi permeabil. Nu vă bateţi capul, în unele locuri, să descifraţi mesaje subliminale - acolo scrie simplu, cu subiect şi predicat: „Jean plus Fana egal lov“! Spray-urile de vopsea sunt aceleaşi, din alea „bune“, aduse „de-afară“. Se găsesc la orice magazin de bricolaj. Mesajul e însă unul mioritic, atunci când nu e abscons şi cosmopolit de-a dreptul, într-o engleză aproximativă.
Sunt ţări „civilizate“, în care vânătoarea de artişti graffiti a îmbrăcat forma apetisantă a unor recompense substanţiale, oferite de municipalităţi, respectiv de companiile de căi ferate, în cazul vagoanelor. Prinse asupra faptului, micile genii anonime sunt obligate să „bidinească“ la loc pereţii pe care şi-au manifestat plenar talentu'. La noi, ar fi suficient să fie forţate să înveţe corect limba română.

Ya-El (Gift from God)

2008-04-22T05:52:00.001-07:00

Ar fi o chestie să-i spun fetei mele, într-o bună zi:

Fă, mă-ta a fost fotomodel, tare la vremea ei,

N-ai voie să fi urîtă, musai să semeni cu ea,

Să ai succes, să-i zăpăceşti pe bărbaţii atît de tîmpiţi

Încît văd doar frumuseţea exterioară.

Dar maică-ta n-a fost fotomodel, am să-i spun fetei mele.

A fost doar o femeie frumoasă, pentru vremea ei.

N-ai voie să fi proastă, fata mea, nici ea n-a fost,

Musai să semeni cu ea, cu maică-ta.

Altminteri, o femeie, cît se poate de obişnuită.

Cîntecul rămîne același - editura Telegraf Constanta, 2006 (tiraj epuizat)

2008-04-20T13:13:00.000-07:00

cana de cafea

2008-04-11T14:56:00.001-07:00

Pilcă, Butcaru şi cu mine fuseserăm cantonaţi în sudul stadionului, la intrarea spre peluza a II-a. Nu-ş care dracu minte creaţă dintre şefii noştri hotărîse să fim postaţi la o sută de metri de stadion, ceea ce-nsemna că era nevoie de mai mulţi dintre noi, cînd puteam bine-mersi să stăm, mai puţini, lipiţi de gardul din spatele tribunelor. Altminteri, cel puţin eu şi cu Pilcă trebuia să fim liberi în seara aia. Era pe la-nceputul lui decembrie şi-afară era o vreme nenorocită, cum nu se poate mai rea. Eram acolo de două ore, mai erau încă două pîn-la meci şi, de ceva vreme, începuse să burniţeze urît. Stropii se vedeau aşa, ca o ninsoare fină, în lumina murdară ă a nocturnei. Nu erau mai mult de trei patru grade; ce mai, o fericire.

Pe la şapte seara a trecut ultimul control din partea alor noştri, să vadă dacă sîntem aşezaţi corect în dispozitiv, să nu lăsăm să treacă nici musca, necontrolată. Era nu-ş ce căcat de meci de cupă, undeva prin semifinale, nu mai ştiu, că pe mine nu mă pasionează. Oricum, halimai mare, pe viaţă şi pe moarte, o echipă de fiţe, din Capitală, cu una tare, din provincie. V-am spus că nu mă pricep, da’ cam aşa a fost, aproape sigur. Grosul trecuse deja, adică intraseră de vreo oră cei mai sifilitici din galeria oaspeţilor, ăia de veniseră care cu trenul, care cu autocare. I-am controlat la piele. I-am găsit unuia un cuţit cît o sabie, zicea că-i... pentru de parizer!? Bineînţeles că l-am umflat, ăla n-a mai intrat la meci, nici măcar dezarmat. Alţi vreo patru erau beţi-mangă, i-am dat afară cu şuturi în cur. Chiar a zis Pilcă: bă, i-am prins unuia noada cu şutu’, ăla n-a mai stat jos fo trei zile! Era bine dacă venise cu trenul – ar fi stat în picioare, pe culoar, la întoarcere. Probabil, un tren de noapte.

Să mai fi fost vreo juma de oră pînă să-nceapă meciul, cînd au apărut doi – blondul şi ăla de care vă spun. Teoretic, nu mai aveam voie să lăsăm pe nimeni să intre, cu o oră înainte de începerea partidei – aşa scrie-n regulament, căca-m-aş în el! – dar asta e, de vreme ce oamenii aveau bilete?! Mai lăsasem înaintea lor un grup de zece inşi – paşnici, cuminţi, tăcuţi, n-aveau nici un fel de bagaj, parcă veneau la priveghi, nu la meci. Tot Pilcă (sau Butcaru?, nu mai ştiu) a zis că tocmai ăştia sînt cu adevărat suspecţi; mamă, ce feţe aveau, aţi văzut?!, te pomeneşti că încep s-apară şi la noi terorişti d-ăia, chiar se spusese zilele-alea la televizor că-i o ameninţare cu atentate, de sărbătorile de iarnă, da’ mă, boule, da’ nu la noi, nu la noi, noi ce le-am făcut?!? Da’ nu erau, cu siguranţă nu erau. Ca dovadă, nu s-a-ntîmplat nimic în seara aia.

Deci apar ăştia doi, cu mecle şi mai şi. Blondu’, ce-i drept, mai vesel; chiar dubios de vesel. Avea aşa, ceva isteric în el, dar era din filmul ăla, cu meciul, nu era pe lîngă, în contextul ăla, înţelegi? Ălălalt, mai brunet şi mai încruntat, genul de taciturn care se uită urît la tine, în tren, cînd tu povesteşti ceva haios la tot compartimentul. Mie mi s-a părut de la-nceput sinistru, am evitat să-l controlez eu, ştii, din instinct. Parcă mă uitam la o şopîrlă, nu ştiu. Nasol, oricum. Ţin minte sigur că l-a controlat Butcaru, da’ se uita şi Pilcă la el, că n-avea nici o treabă. Eu l-am luat pe blond la pipăit; era „curat”. M-am întrors spre dreapta, spre Butcaru, abia cînd l-am auzit pe-ăsta, adică pe Butcaru, făcînd: oopa, ce avem noi aici?! Sanchi, un căcat, găsise în rucsacu’ lu’ figurantu’ ăla brunet o cană de cafea, metalică. Da’ nu d-aia de armată, cum avem noi, în jandarmerie – una d-aia jmecheră, tată, marfă, cu capac, de băut în maşină cînd conduci, să nu dai pe tine şi să te opăreşti la ouţe. Nichelată, mişto, scria pe ea o marcă de cauciucuri japoneze. Normal că n-avea voie să intre cu ea, dar nici să i-o confişti parcă nu se făcea, costa ceva şi, mai ales, nu prea se găseau oriunde de vînzare, pe vremea aia. Ăla s-a-ncruntat o dată şi a zis că nu-şi lasă cana acolo. Cu ea nu intri, tată, ce mai, e clar, noi nu ne riscăm să ne dea ăştia afară, bulangiule! Am crezut că înţelege şi se cară; da’ nu, ăsta o ţinea pe-a lui, că n-a bătut cinci sute de kilometri şi-acum să nu intre, că doar n-o să arunce cu cana pe teren, în ai noştri, că e scumpă. Mai ştii?, a-ntrebat Pilcă, dacă te-apucă dracii în timpul meciului şi nu te mai controlezi şi nu te mai uiţi la pagubă, arunci cu cana în capu’ arbitrului sau la vreun jucător şi pe-urmă picăm noi „mesa”?! Mai ales că sigur mîncaţi bătaie, sînteţi în deplasare, iar arbitrii...

În clipa aia l-am văzut pe blond, de care uitasem, că se schimbase la faţă. Adică, nu în clipa aia se schimbase la faţă, cred că era aşa de ceva vreme, dar eu nu îl văzusem. Am zis că i s-a făcut rău de la inimă, ceva, ne-am speriat. A văzut şi Butcaru, l-a-ntrebat dacă-i e rău, ăla că nu, şi-atunci a zis Butcaru: hai mă, intraţi, fir-aţi ai dracului cu cana voastră cu tot, da’ dacă faceţi vreun pocinog, vă belesc, derbedeilor. Da’ Pilcă n-a vrut şi pace, o ţinea pe-a lui. Că ce, bă, mama şi-a ars-o cu ursu’, dacă se-ntîmplă ceva, nu vedeţi că şefii-s cu ochii pe noi?!? Plus că mi-e frică să nu cînte pe nas vreunul din ai noştri, s-a mai văzut - şi-aici avea dreptate, se mai întîmplase.

Pilcă n-a vrut să rişte, ce mai. Blondul se schimbase şi mai rău la faţă, brunetul se uita urît, da’ urît nene, ştii cum, ceva de speriat! Blondu’: cică nu ştiţi ce faceţi, nu vă jucaţi cu aşa ceva, “vă expuneţi”!?! Ce-a făcut, mă, dacă-ţi frec una, a zis Pilcă, înghiţi cana aia, cu totu’! Ăla cu tinicheaua avea deja o privire ucigaşă, tulblure, parcă-şi înghiţise limba. Mă uitam la el fascinat, ca boul, cînd ăla blond a-nceput să mă tragă mînecă, de-o parte. Ce faci, mă?!?, ia mîna de pe uniformă, că te lipesc de asfalt, tu-ţi morţii mă-tii, blondul nu, stai nene, nu da, hai doar să-ţi zic ceva, să nu zici că nu ţi-am zis... Bă, o-i vrea să-mi dai vreo şpagă, fii atent că nu-s d-ăla, îmi fac păcate cu tine şi te dau pe mîna caraliilor! Nu dom’ne, e vorba de ăsta, tovarăşu’ meu, e belea cu el, nene, nu ştiţi cu cine vă puneţi. Ce mă, pişpiriilor, ne ameninţaţi, o fi tac-su sau tac-tu vreun jmecher cu coaie?! Bă, nouă ni se rupe, e ordin să nu se intre cu aşa ceva, obiecte contondente, n-are ce să ne facă nici şefii, murim cu Regulamentul de gît, avem şi sindicat, ce, crezi c-o să ne dea afară sau ceva, băi, căcaţilor?!

Nu, nenică, face blondu’, da-i o belea cu ăsta, cu Sile. Bunică-sa, ţiganca, a fost vrăjitoare, d-aia adevărată, nu bulangioaică, şi-ăsta cred c-a moştenit-o, ceva, că pe cine blesteamă în gînd, moare în mai puţin de-un an şi-acu văd c-a pus ochii p-ăla înalt, al vostru, care s-a luat de el. Sanchi-balamaua, pe Pilcă, adică. Da dom’ne, p-ăla, ar fi al nouălea numai din cîţi ştiu io, ie teroare la noi în comună, fug toţi de el ca de dracu, domne, e „pe bune”! Bă, zic io, tu de cine faci aici mişto, labagiule, voi plecaţi de-aici bătuţi în seara asta, uită-te la mine! Bine, nenică, io v-am spus, oricum avem boală pe voi, ‘r-aţi ai dracu de caralii; în clipa aia i-am tras un cap în gură, cu casca metalică, de l-a umplut borşu’. Borîtul ălălalt şi-a luat cana, s-a mai uitat o dată naşpa la Pilcă şi s-a dus, cred că-n aia mă-sii s-a dus, că nu l-am mai văzut niciodată. Oricum începea meciul, am închis porţile şi-am intrat pe pista de atletism, să stăm cu bunghiul pe galerii, să n-arunce careva cu ceva în teren, vreo brichetă. Şi n-a aruncat nimeni.

Pilcă a murit prin martie, va să zică la vreo trei luni şi ceva de la chestia asta. S-a-necat cu cafea fierbinte, a tuşit pînă-a murit. Asta cu stadionul n-am mai povestit-o la nimeni; acum e prima dată, să mor io.

balamuc (fragment)

2008-04-07T10:46:00.000-07:00

- piesă în 2 acte -

Personaje:

Vasile Alboiu, comisar de poliție

Soția lui Alboiu, casnică/Baroana de Cobadin sur Mer, “pacientă”

Hîrjică, plutonier de poliție

Cocîrlea, criminalist

Brancardier I/Directorul spitalului

Brancardier II/Ginecolog/Internist

Șerpelescu, comisar șef

un cvintet de suflători/alămuri

Actul I, scena 1

Decorul: În stânga scenei, o bucătărie modestă, de prost gust: o masă, un dulap cu vitrină, o mască de chiuvetă, un cuier-pom. Ceva mai spre centrul scenei, un fotoliu şi un televizor, dat ,,tare”. Dreapta scenei se află în întuneric. Lumină crudă, doar în stânga scenei, deasupra mesei. În dreapta, în penumbră, pachetul de suflători interpretează o melodie calmă.

Personaje: cpt. Vasile Alboiu, stând la masa de bucătărie, îmbrăcat in pijama şi

soţia, aşezată în fotoliu, îmbrăcată într-un capot strident.

ALBOIU (citeşte siderat un petic de hârtie): Patru cartofi… trei roşii… un morcov (pauze din ce în ce mai lungi)… o juma’ de parizăr… bulion… trei mere… (ridică tonul): Pe ce-ai dat, dragă, trei milioane?!?

SOŢIA (ton agasat, ca şi cum ar continua o discuţie mai veche): Uite, ştii ce, dacă nu-ţi convine, n-ai decât ca de mâine să-ţi faci piaţa singur!

ALBOIU: Şi adică de ce, mă rog, numai fiindcă mata eşti mână spartă?!? (pauză meditativă): Bine mi-ar sta mie, ditamai poliţistu’, să car sacoşi printre precupeţe!

SOŢIA: Da’ ce, Vasile, îţi cad gradele dacă iei şi tu un sac de cartofi?!? În loc tu să zici: lasă dragă, că de mâine mă duc eu şi fac ordine în piaţa aia nenorocită! (pauză de indignare). Fir-ar a dracului de piaţă, că tu nici nu şti ce escroci s-au făcut ţăranii ăştia!

ALBOIU: Va’ zică, ’mneaei ar vrea să mă duc să iau mitocanii de beregată (schiţează): ,,De ce nu laşi mă, chiaburule, pătrunjelu’ mai ieftin?!”. Şi jap, jap, jap, jap – o palmă! Pe urmă, să scot legitimaţia şi să urlu (joacă, pe ton ridicat): Io-s comisaru’ Vasile Alboiu de la Criminalistică, ia faceţi bine să vindeţi la preţu’ de producţie! Că vă ia mama dracului, dac-o mai escrocaţi pe nevasta-mea!

SOŢIA (dispreţuitor): Nu rîde, prostule, că sectoristu’ Firică îşi face singur piaţa! Mă rog, de cele mai multe ori vine piaţa la el, acasă... Şi... ce bine se găteşte la ei! (răstit): Adică, ce, dacă tu eşti comisar la Criminalistică, n-ai niciun cuvânt de spus faţă de ăştia care ne sabotează activitatea la cratiţă?!? (scârbită): Parcă n-ar fi trecut şi peste voi, în miliţie, o revoluţie! (nostalgică, priveşte în gol): Înainte ştiai să-mi aduci murături de la cantina partidului!

(Alboiu are o privire dispreţuitoare, timp în care începe să studieze un ziar luat de pe masă. După o scurtă pauză):

SOŢIA (atentă la explicaţiile de la televizor): Ascultă, dragă, tu crezi prostiile astea, cu (silabiseşte) tele-por-tabilitatea?

ALBOIU (bulversat): Pe cine?!?...

SOŢIA: Astea, dragă, cu indivizi trimişi d-aiurea, din alte timpuri, şi nimeriţi printre noi (revelaţie): să zicem, la coadă la 6 din 49!

ALBOIU (citeşte ziarul, fără să fie atent la replica soţiei): Ai dracului!!!

SOŢIA (nedumerită): ...

ALBOIU: Ăştia iar au scumpit mangalu’!

SOŢIA (şi mai nedumerită): Da’, dragă, noi nu folosim mangal!...

ALBOIU: Nu folosim,... da’ ne afectează! (schiţează gestul de a explica de ce, renunţă scârbit si reîncepe să citească ziarul. Soţia îşi cercetează halatul, de parcă l-ar vedea pentru prima dată. O nouă pauză).

SOŢIA (surescitată): Ţi-am spus că a dispărut şi vecinu’ de la patru?!? ALBOIU (absent, citeşte în continuare)

SOŢIA: De trei zile! (pauză; răspunde unei întrebări nerostite): Ăla dragă, care era turnător la voi, la miliţie!

ALBOIU (devine brusc atent)

SOŢIA (amuzată): Copii din bloc zice ca l-au teleportat ăştia la vreo ambasadă, în străinătate! Sau cine ştie (meditativ), mâine-poimâine îi vezi portretu’ robot în „Evenimentul Zilei”!

ALBOIU (scârbit): Mai bine ai termina cu prostiile şi ai pune şi tu ceva de mâncare! (pauză; ton imperativ): Taie şi tu nişte brânză şi fă o salată (cu un ton mai jos) că trebuie să tragă omu’ de tine, să-ţi mişti fundu’ ăla mare din faţa televizorului!

SOŢIA (plictisită şi vexată): Ho, Flămânzilă, că n-ai crăpat încă de foame, la mine-n casă! Da’ să ştii că n-am luat brânză, că era scumpă! (schiţează lasciv gestul de a se ridica din fotoliu. Între timp, începe să sune telefonul. Nici unuia nu-i vine să răspundă. După câteva apeluri, Alboiu lasă ziarul şi ridică receptorul).

ALBOIU: Alo, da... (pauză, timp în care se enervează vizibil). De ce ţipi, măi animalule?!? Da, io sunt, şi ce-i cu asta? (pauză scurtă). Bine, raportează! (pauză ceva mai lungă). Hoo, că nu pleacă mortu’ din stradă! (pauză). Bine, vin şi io... (se grăbeşte să adauge): Şi să nu dispară iar ceva de pe-acolo, că dracu-i al vostru!

SOŢIA (rămâne în fotoliu, cu o curiozitate stăpânită): Ce-i dragă, iar te cheamă unul din morţii tăi celebri?...

(Alboiu îşi ia impermeabilul din cuierul-pom şi îl îmbracă direct peste pijama)

ALBOIU (satisfăcut că poate să dea cu tifla – rânjeşte): Da, dragă, imaginează-ţi că a mai plecat unu’ s-o viziteze pe soacră-mea! Nu vrei să-i trimitem, pe lumea-ailaltă, un pulovăr?!?

(Iese precipitat, prin stânga scenei, fără să mai aştepte replica soţiei care, din fotoliu, îi aruncă priviri otrăvite şi înjurături înfundate. Scena se întunecă brusc).

Actul I, scena 2

(Acţiunea se mută în dreapta scenei, care se luminează difuz, în albastru. Întins pe jos, un „cadavru” îmbrăcat în pijama – asemănătoare cu a căpitanului – cu o pungă de plastic, trasă pe cap. În jur, forfotesc poliţişti în uniformă, un fotograf, un criminalist dotat cu metru de croitorie. Suflătorii, îmbrăcați în trench-uri de ploaie, s-au retras în spate, interpretează o perioadă, în surdină, un marș funebru.)

Personaje: Alboiu,

plutonierul Hîrjică,

doi brancardieri,

Criminalistul Cocîrlea.

HÎRJICĂ (vizibil „afumat”, cu uniforma în dezordine, şapca cu cozorocul la spate, se adresează cu dificultate căpitanului): Ordonaţi şi permiteţi să raportez: plutonier Hîrjică!

ALBOIU (scârbit): Ce-i cu tine, mă, în aşa hal?! De unde vii la ora asta?

HÎRJICĂ (vesel): Dă la servici, să trăiţi! (sughiţă)

ALBOIU: Beat ca un porc!... (pauză; cu gândul parcă în altă parte): Ce-avem aici, plutonier Hîrjică?

HÎRJICĂ (adoptă un ton mai oficial): Permiteţi să raportez: veneam cu Gică dinspre sediu, când deodată...

ALBOIU (siderat): Care Gică, trăsnitule?!?...

HÎRJICĂ (servil): Cum care? Sectoristu’! Vorba e că veneam de la sediu, cu patru beri în traistă (confesiv): c-am văzut meciu’ la birou şi, când ajungem lângă spital, o văd pe zăluda asta în pijama, aici de faţă (arată acuzator spre cadavru) - traversa, parcă ieşită din balamuc!

ALBOIU (hâtru): Da’, pe cine-ai mai văzut tu, mă, în ziua de azi că traversează omeneşte?!... Maşina ai depistat-o?

HÎRJICĂ (jenat de flash-urile fotografului): Depistat, că doar n-a plecat dă la locu’ faptei! Şoferu’ – l-am adus la sediu, e bun dă cinste! (îşi freacă, satisfăcut, mâinile).

ALBOIU (vizibil iritat, plictisit; îşi ridică de frig gulerul la impermeabil; îşi aprinde o ţigară): Ai procedat la?...

HÎRJICĂ (doct, îi ia vorba din gură): Care identificare, dom’ comisar, că i-a trecut cu daravela peste cap!?... Am căutat ceva să-i acopeim fasonu’, aşa c-am băut berea şi-am folosit sarsanaua proprie şi personală!

(Apare criminalistul, cu patru sticle goale, cu etichete de bere; agitaţia in scenă continuă)

CRIMINALIST (şi el, vizibil „afumat”): Şefu’, am găsit patru corpuri delicte...

ALBOIU (agasat): Dă-le dracului! (priveşte cu atenţie) Mă criminalistule, voi v-aţi băut minţile cu toţii?!?...

(Criminalistul aruncă, ruşinat sticlele, în culise, unde se sparg cu zgomot)

HÎRJICĂ (îşi dă aere, cu mâinile la spate, deşi are dificultăţi cu echilibrul): După cum vedeţi, reiese dîn aspect că moarta a fugit dă vizavi, din spital. Pijamaua are ştampilă dă inventar, să n-o fure bandiţii de bolnavi, la externare...

ALBOIU: Ai verificat şi în ce secţie era?

HÎRJICĂ (derutat): Unde să verific, că la ora asta din noapte nu-i nici dracu’ în spital!? S-au culcat toţi doftorii, mai ales ăia care era de gardă! Ce să mai, şefu’, treaba-i clară, cucoana a şters-o din salon şi-a călcat-o maşina! Ăla scapă doar cu suspendare, n-are nicio vină. Avocatu’ să-i trăiască!

(Între timp apar doi brancardieri, evident treziţi din somn, cu halatele în dezordine, pijamale pe dedesubt, complet blazaţi).

BRANCARDIER I: Am venit să luăm coletu’, dacă nu vă mai trebe...

ALBOIU (în pragul isteriei): Ce-aveţi mă, aţi înnebunit?!?

BRANCARDIER I (se opresc miraţi): Lasă, dom’ne, că ne pricepem; spitalu’ şi morga e la doi paşi! (agresiv): Ce, voiai să venim cu salvarea?! N-am benzină nici pentru un ciubuc!

ALBOIU (are un gest de lehamite şi în acelaşi timp de încuviinţare; încearcă vizibil să se calmeze şi aruncă scârbit ţigara). Hîrjică, mâine la şapte ne-ntâlnim în faţa Spitalului. Vedem unde era internată fata şi p-ormă ne ocupăm de lucruri mai serioase. Uite pentru ce m-aţi scos din casă, pe-o vreme ca asta (după o pauză, are o idee): Adică, ce să aştept până mâine, dacă tot mi-am stricat somnu’? Dacă nu dorm eu, nu doarme nimeni! (poză): Îi sculăm pe toţi, ce mama dracului!

(Hîrjică se insufleţeşte vizibil; agitaţia de la locul faptei se intensifică până devine o hărmălaie insuportabilă (pachetul de suflători). Se aude din ce în ce mai distinct şi mai tare o sirenă de maşină de poliţie. Personajele ies prin spatele scenei unde, pe fundal, se profilează spitalul.)

Actul I, scena 3

Alboiu intră în spital, din spatele scenei spre rampă, însoțit de Hîrjică și criminalist. Rămîn în prag, pînă îi împing din spate brancardierii, vizibil iritați că sînt încurcați din treabă. Toți trei își scot, aproape concomitent fîșurile de ploaie și toți trei rămîn în pijamale - din acest motiv, se uită uimiți unul la altul. Suflătorii sînt și ei într-un colț, tot în pijamale, cîntă.

ALBOIU: Parcă ziceai că veniți de la sediu, nu de-acasă!... În pijamale?!?

HÎRJICĂ: Așa e, dom’ comisar, da’ ne trăsesem și noi la scutece, din cauza orei înaintate. Ziceam că, dacă ațipim la meci, să nu ne prinză îmbrăcați și să șifonăm bunătate de uniforme. Că altele nu ne mai repartizează...

ALBOIU: Știu, pînă-n două mii paișpe! Ce vrei, buget de austeritate la ministerul de Interne... (către criminalist): Băi, criminalistule, ție cum îți zice, că-mi scapă numele?

CRIMINALISTUL (vizibil însuflețit): Cocîrlea, să trăiți! Mă știți, nu să poate să nu mă știți! (evocativ): Cînd a fost ministrul în control, anul trecut și i-a tras unuia palme, de față cu tot Inspectoratul de poliție?... (mîndru): Mie mi-a tras, io sînt ăla!

ALBOIU: Da, da, da, parcă... În fine, să ne-apucăm de treabă (se uită în jur): Da’ chiar e pustiu la ăștia... N-o fi nimeni de gardă?

(reapare unul din brancardieri. Se apropie de Alboiu):

BRANCARDIER I (interogativ): Dumneavoastră?...

ALBOIU: Ee nu, că v-a tîmpit pe toți ploaia asta! Nu ne-am întîlnit adineauri afară, cu brancarda?!?

BRANCARDIER I: Ba da, da’ aici înăuntru nu mai sînt brancardier, sînt... director! Salariu mic, asta e, fac cumul de funcții. Știați că un brancardier, cu tot cu ciubucuri, cîștigă mai bine decît un director?!

ALBOIU (mirat): Decît un director de spital?!?

BRANCARDIER I (DIRECTOR): Eeh, nu chiar... Mai mult decît un director... de liceu, să zicem!

ALBOIU: Așa da, mi se pare corect! Una peste alta, vă învîrtiți frumos. Dar, să revenim: n-avem timp de pierdut - din ce salon credeți c-a fugit pacienta călcată de mașină?

BRANCARDIER I -DIRECTOR: De unde știți c-a fugit de la noi?!...

ALBOIU: După pijama, vezi bine! (se uită la propria pijama, vizibil încurcat). Era sau nu pijamaua spitalului? Directore, sper că nu-ncerci să mă aburești! Noi tot aflăm pînă la urmă. Cît de mare poa’ să fie spitalul ăsta?

BRANCARDIERUL-DIRECTOR: Ăsta?! Are paișpe etaje, dom’ne! E făcut de sovietici, înainte de retragere. Au vrut să-l demoleze anu’ trecut, ca să nu-l mai renoveze, da’ n-a căzut! În schimb, au dărîmat biserica de vizavi - de la suflul exploziei, îți dai seama...

HÎRJICĂ (simte nevoia să intervină, după ce a inspectat minuțios toate colțurile încăperii): Dom’ne, uite care-i treaba, oricîte etaje o avea șandramaua asta, noi tot o găsim pe moartă! (încurcat): Adică, o găsim unde stătea cazată... Cocîrleo, hai cu mine să strigăm prezența. Hai (strigă tare), toată lumea pe culoar, alinierea la perete!

ALBOIU: Nesănătoșilor, ați înnebunit definitiv?!? Aici e spital, nu balamuc! Cum să scoateți bolnavii din saloane, la ora asta?! Ho, c-o găsim noi pe moartă, unde era pacientă. Că, era pacientă, nu?

BRANCARDIERUL-DIRECTOR (gest de neputință): Io știu ce să vă zic, că aici sînt sute de pacienți, mai mulți decît locuri, că dorm și trei într-un pat!? Două treimi sînt muieri, așa că... Da’, dacă a fugit de-aici, aflăm noi de unde. Permiteți să mă uit în registre...

CRIMINALISTUL: Da, și ce-o să găsești acolo, dacă nu știm cum o chema?! (către Alboiu): Dacă-mi permiteți, dom’ comisar, în calitate de criminalist... (către director): Acolo, în registre, aveți și pozele pacientelor?! (Directorul tace). Păi, vedeți? Prin urmare (doct): nu ne rămîne decît să căutăm în ce salon a rămas un pat liber... și-am găsit moarta, gata!

ALBOIU: Foaaarte inteligent, Cocîrleo! N-ai auzit că stau cîte trei într-un pat?!? Și dacă era singură, cum a plecat, și-a pierdut locul, s-a ocupat, sănătate la neamuri! Ce, aici e hotel de lux?!?

BRANCARDIERUL-DIRECTOR: Observație corectă, dom’ comisar, nu ne permitem să lăsăm paturi goale! E trei milioane un pat, dacă vrei luxu’ să stai singur... (își dă seama de gafă. Se scuză): Dați la brancardieri dacă aveți nevoie, ei se ocupă cu d-astea...

HÎRJICĂ (hotărît): Dom’ comisar, vedeți? Ăștia-s niște escroci, v-am spus io?! Trebuie luați tare! Zice c-o să caute în registrele lor, da’ ne amețește. Ce mai, tre să mergem personal, din salon în salon, să-i numărăm ca pe gîște! Altfel nu să poate!

ALBOIU: O să facem și asta, dacă e nevoie. Eu zic să ne-mpărțim, și-o luăm din etaj în etaj. Uite, io le iau pe alea impare, voi pe restul...

CRIMINALISTUL: Adică, care restul?!... În fine, ne orientăm noi. Vorba e, să fie muncă egală, juma-jumate! Hai, Hîrjică, nu mai sta, că-ți stă norocul! Începem (arată spre culise) din capătul ăsta, că-i lumină. Dom’ comisar, dumneavoastră de unde-o luați?

ALBOIU: De la etajul întîi, că-i impar, idioților! Directore, ce-i la etajul întîi? E cineva acolo, noaptea?

BRANCARDIERUL-DIRECTOR: Ginecologia! E dășchis acolo, că lucrăm foc continuu - nașteri, chiuretaje, avem de toate. Să mergem, că acu se crapă de ziuă și ne călcăm pe picioare cu pacienții pe-aicea. Dom comisar, după mine! (ies toți, pe toate trei părțile scenei)

Actul I, scena 4

Alboiu și Directorul ajung în ceea ce pare un cabinet ginecologic, dotat cu masă de ginecologie. Pe masă, o femeie căreia nu i se vede fața. Ginecologul e lîngă masă, studiază pacienta. Ginecologul este de fapt Brancardierul II. Suflătorii nu mai sunt în scenă.

BRANCARDIERUL II – GINECOLOG (nu i-a observat intrînd pe cei doi, exasperat): Cucoană, dacă te mai bîțîi mult, să știi că nu comitem nicio sfîrîială! Io fac aici muncă de răspundere, ce, ne batem joc?!?

(femeia nu răspunde, se mișcă puțin, semn că a înțeles)

DIRECTORUL (își drege vocea, să se facă simțit): Domnu’ doctor, știu că deranjăm, dar situația e una specială. V-ați cunoscut cred, deja – dl. comisar Alboiu...

ALBOIU (ironic): Da, da, da, tot brancardier, parcă... Știu - salariu mic, cumul de funcții...

GINECOLOGUL: A, nu, la mine e vorba de pasiune pentru meserie! (se recomandă): Doctoru’ Păsărică, dacă-mi permiteți! Am făcut medicina la seral, da’ nu mă pot despărți de vechea iubire – am fost și sunt brancardier! E ceva eroic, să fii brancardier, nu credeți?...

ALBOIU (agasat): Ei, îmi dau seama, cine nu și-ar dori?!... Momentul e chiar nepotrivit, dar ancheta e mai importantă (trage cu ochiul spre femeie) decît false pudori, nu? Dom’ doctor Păsăricii, v-a dispărut cumva, în ultimele ore, vreo pacientă din secție?

GINECOLOGUL: Bine-nțeles!

DIRECTORUL: Serios?! Asta-i bună! Fantastic! Da’ cum le știi, dom’ne, dintre atîtea paciente?!

GINECOLOGUL: După... fuste! Patru pirande mi-au dispărut, numai azi-noapte. Și-au lăsat puradeii în maternitate și-au șters-o!

ALBOIU (dezamăgit): Aaa... Numai atît?

GINECOLOGUL: Vi se pare puțin, patru, într-o noapte?! Halal! Și ne mai mirăm că poliția, așa și pe dincolo...

DIRECTORUL: Nu e vorba de asta – dumnealor caută o altfel de persoană...

GINECOLOGUL: Ai, nu mă-nnebuni! De unde știu ei ce caută, ce, io n-am fost acolo, împreună?

DIRECTORUL: Tocmai, n-ai văzut mă, Marcele, că persoana avea pijama?!?

GINECOLOGUL: Aoleo, așa e! Clar, n-avea cum să fie pirandă, astea dorm în fuste. Da’, alta nu știu să fi dispărut de la mine, poate din altă parte...

ALBOIU (din ce în ce mai interesat de pacienta de pe masă): Vă supărați dacă o-ntrebăm și pe doamna? A văzut ceva prin saloane, o fi văzut pe cineva plecînd?...

GINECOLOGUL: N-avea cum, că doamna e externă, a venit aici acu un sfert de oră. Chiar după dvs. de fapt...

ALBOIU (se plimbă în jurul mesei): Vă rog să mă lăsați să-mi fac meseria! Io stabilesc, dacă e relevantă o mărturie sau nu. Așadar, doamnă...

(femeia se ridică încet, în coate, i se vede fața. Se dovedește a fi soția lui Alboiu)

SOȚIA: Doamnă?! Nu mi-ai mai spus ”doamnă”, de la cununia civilă! (voce în urcare): Nici la doctor nu mă lași, te ții după mine pînă și la ginecolog?!?

ALBOIU (stupefiat): Ce faci dragă, la ora asta, în spital?! Acum te-ai găsit să-ți faci consult?!?

SOȚIA: Dacă la ora asta m-a programat?! Sînt aglomerați, ce vrei...

GINECOLOGUL: Dacă-mi permiteți, că e domeniul meu, nu e vorba de un simplu consult...

ALBOIU: Nu?!? Da’ ce făceai aici, dom doctor, cu nevastă-mea, îî dădeai în cărți?!? Nu-i consultație?!

GINECOLOGUL (doct): Nu – e... întrerupere de sarcină!

(Alboiu rămîne perlex)

DIRECTORUL (încurcat, se schimă la față): Eee, văd că aveți treabă, io vă las... Anchetă plăcută, dom’ comisar, cine știe ce mai aflați... (iese)

ALBOIU (dărîmat): Nu puteai, dragă, să-mi spui acasă, mă lași să mă fac de rîs în public?!... Foarte frumos, n-am ce zice!...

SOȚIA: N-am vrut să-ți spun, asta este! Și, dacă nu veneai, nici nu aflai vreodată. Cum n-ai aflat... nici în alte ocazii. D-aia am și preferat să vin noaptea...

GINECOLOGUL: Dom’ne, ce facem, continuăm, că pe mine mă țineți din treabă?! Dacă voiați, trebuia să vorbiți acasă, nu aicea! Io mai am și alte paciente la ușă, vine și vizita de dimineață acușica...

ALBOIU: Ce să mai vorbim? Vorbim noi.... acasă,... mîine. Spor la treabă... (iese. Ginecologul își reia activitatea. Se stinge lumina)

GINECOLOGUL (din beznă): Bă, care dracu’ ai stins lumina?!?

(Îi răspund suflătorii – hărmălaie generală)

Actul I, scena 5

Personaje: Alboiu,

Criminalistul Cocîrlea

Baroana de Cobadin sur Mer

Acțiunea se mută în cealaltă laterală a scenei, unde se află deja alt cabinet medical. Alboiu și criminalistul bîjbîie. Cînd se reaprinde lumina, Alboiu dă nas în nas cu Criminalistul.

ALBOIU (scuipă în sîn): Ptiu, ce m-ai speriat! N-ai lanternă?!

CRIMINALISTUL: În dotare? N-am, că nu ne-a dat. Știți...

ALBOIU: Știu, buget de austeritate... Mai schimbați placa! (se uită în jur): Ăsta tre să fie cabinetul de psihiatrie... (explică): Nu se vede niciun instrument medical, numai cărți. Ați căutat pe etajele voastre?

CRIMINALISTUL (cu un aer șmecher): Adică, alea pare, nu? Am căutat - nimic! Interne, nașteri, ortopedie, stomatologie - nu-i de la ei.

ALBOIU: Stomatologie?! Da’ ce, au și ăștia internați?

CRIMINALISTUL: N-au, da’ trebuia să verificăm, nu?...

(Intră Baroana, spectaculos, îmbrăcată în blănuri. Cei doi o privesc siderați):

BAROANA: Ce vă uitaţi aşa, ca la poarta nouă?!? N-aţi mai văzut blănuri pînă acuma?...

CRIMINALISTUL (se înclină galant): Din animalu’ ăsta încă nu, ne scuzaţi... Da’, vă rugăm să luaţi loc. (către Alboiu): O fi... pîrşuţ?...

BAROANA: Cine dom’ne, io?! Nu, fugi de-aici! Sînt văduva baronului de Cobadin sur Mer, actualmente decedat!

ALBOIU: Cine, doamnă, pîrşuţu’?...

BAROANA: Şi-unu’, şi-altu’! A murit la vînătoare... în accident de maşină!...

CRIMINALISTUL: Cum adică?! Or într-una, or într-alta!

BAROANA: Ba, cum îţi zic! La-mpuşcat unu’, cînd intrase cu maşina în pădure. Bărbati-miu era cu secretara, într-un moment intim! L-a împuşcat drept în...

ALBOIU: Io n-am înţeles nimic, da’, în fine... Da’, parcă vă știu de undeva... În fine... Vreţi să-l găsim noi pe făptaş?

BAROANA: Nici pomeneală! Păi, se ştie cine-a tras, c-a apărut şi-n ziare. Un ministru, un barosan! Bine-nţeles că l-au scos pe bărbati-miu vinovat, că de ce stătea în jeep, în poziţia aia!?

CRIMINALISTUL:: Adică, cum, în ce poziţie?

BAROANA: Cu cracii-n sus!

ALBOIU: Şi ziceţi că l-a nimerit drept în...?

BAROANA: Exact!

CRIMINALISTUL: Şi... secretara,... a păţit ceva?...

BAROANA: Aş, de unde?!... (pauză de efect)... Aia a murit pe loc, i-a trecut glonţu’ prin cap! Uite p-aici (arată), drept în frunte!

(Ceilalţi doi sînt complet sideraţi. După un timp):

CRIMINALISTUL: În fine, acuma... Dumnezeu s-o ierte... Şi pe ea, şi pe el...

BAROANA: Ba nu, aşa le trebuie! Ce-au căutat, dom’ne, să-mi pună mie coarne în pădure?!?... Io pentru altceva am venit la dvs.! E vorba de soţul meu...

CRIMINALISTUL (entuziast): V-aţi recăsătorit?!? Felicitări! Era şi timpul! (încet): Ultimul tren, ce mai...

BAROANA: Poftim?! Să mă recăsătoresc, eu?!? Ce, îmi mai trebuie un alt nebun?! N-are cine să-mi pună coarne?!? Nici pomeneală! E vorba tot de răposatu’!

ALBOIU (dezamăgit):Tot răposatul?! Ce-a mai făcut?!?

BAROANA (categorică): Mă-nşeală! Sută la sută mă înşeală, pe lumea-ailaltă, sunt sigură! Uite, dacă mă credeţi nebună: mi-a confirmat şi directorul spitalului!

ALBOIU: Ei, ce era să zică bietul om... Dar să știți că n-ați nimerit bine aici. Vreau să spun, ați nimerit... cabinetul e ăla care vă trebuie, numai că noi... anchetăm o dispariție, nu suntem doctori. Cu ce să vă ajutăm noi, poliția, dacă destrăbălatul ăla de baron nu se potoleşte nici mort?!

BAROANA: Vă rog, fără jigniri personale! Să-i respectăm memoria, totuşi, măcar să salvăm aparenţele. Despre morţi numai de bine, da’, orişicît... Trebuie să aflaţi ce şi cum, dar mai ales... cu cine! Plătesc oricît! Și, dacă aflați ceva, sunați-mă!

(se ridică și iese teatral)

ALBOIU (gînditor): Mă Cocîrleo, și totuși io o cunosc pe cucoana asta...

CRIMINALISTUL (după un moment de buimăceală): Se poate... Eee, poftim! Asta ne-ar lipsi, să anchetăm și adultere pe lumea-ailaltă! Bine că nu suntem psihiatri... Mai știi, o fi aia călcată de mașină, amanta baronului?!

ALBOIU: Ai înnebunit și tu, Cocîrleo! Rămîi aici, în cabinet, că doctoru’ trebuie să pice, din clipă-n clipă. Poate te consultă și pe tine, printre picături! Io plec, să-mi fac treaba de polițist. Și, cînd te faci bine, poți să te-ntorci și tu, printre noi. Hai, sănătate!

(iese)

CRIMINALISTUL (deprimat, dărîmat): Sănătate să fie!...(Cvintetul cîntă un marș trist)

Actul I, scena 6

Brancardier II/Ginecologul (cu cărțile de joc în mînă) și Brancardier I/Direcorul spitalului stau la o masă/targă:

Brancardier II/Ginecologul: Dom' Director, dom'ne, ești sigur? Fiindcă, dacă o luăm pe calea asta, drum de întoarcere nu mai egzistă!

Brancardier I/Directorul spitalului: Hotărît nea, Păsărică! Altfel văd că nu-mi iese. Adică, simt io asta, am un presentiment...

Brancardier II: Ai așa, un feeling... (Directorul se uită perplex) Mă rog, tot aia! Va să zică, ești sigur că vrei să lăsăm metodele de medicină tradițională și să-ți dau în cărți, să vezi dacă mai avansezi, sau rămîi pîn-la pensie director în spitalul ăsta nenorocit! Adică, s-o dăm pe caterincă!?

Brancardier I: Ba nu, că io-am auzit că-i treabă serioasă, verificată. Cică, pînă și Președintele are două vrăjitoare, care-l asistă permanent în deciziile majore...

Brancardier II: Care decizii majore? A luat el vreodată decizii majore? Cum ar fi?...

Brancardier I: Cum ar fi... cînd și-a tăiat șuvița. Ele l-au sfătuit, că, cică, atrăgea spiritele!

Brancardier II: Ce vorbești, dom'ne?! Mă rog. E treaba lui. Da', pe dumneata te consideram om serios. În fine, io îți dau, da’ cărțile să știi că nu minte. Dacă arată rău, înseamnă că după aia ne zbatem degeaba, să știi!

Brancardier I (curios): Îmi asum, ce mai. Frige-o, nea Păsărică!

Brancardier II (contrariat): Frige-o?! Ce-i aia, ”frige-o”?!? Ce, suntem la sectorul 5?! Te rog foarte mult, abține-te...

Brancardier I (nerăbdător): Adică, dă cărțile, să se-arate, bre! Că nu mai am răbdare.

(Brancardier II începe să împartă cărțile pe targă. După o vreme):

Brancardier II: Ia să vedem, ce-ți cade... Te interesează și ce-ți cade la pat?

Brancardier I (contrariat): Avem vreme de-asta, cînd arde sistemul sanitar și cămașa pe noi?! Și pe urmă, nici n-avem destule paturi, ce să-mi mai cadă la pat?! Dă-o-ncolo! Zi-i mai bine ce-mi cade... la drum de seară.

Brancardier II (îl maimuțărește): La drum de seară... Fie! Uite-ici: ăsta de tobă și ăsta de ghindă vin în curînd să-ți dea vești...

Brancardier I: De bine, sau de rău?

Brancardier II: Habar n-am! (retractează): Adică,... stai să vedem, ce zice cărțile... (cu emfază): De bine, ce mai!

Brancardier I (însuflețit): De bine? Sigur?

Brancardier II: Păi, nu asta vrei să auzi?! De bine, mie-n sută! Uite, e lîngă el și dama de spatie...

Brancardier I: Care este... cine? Aaaa,... cred că știu cine e!

Brancardier II (anticipează): Ea e, îți e, îți spun precis!

Brancardier I (confuz): Cine?!

Brancardier II: Păi,... n-ai zis adineauri?... De fapt, ai dreptate, poate că nu e ea... (se uită în cărți): Deși, parcă seamănă...

Brancardier I (intrigat): Cu cine, frate?! Dom’ Păsăriche, dă-o dom’ne încolo, spune-mi ceva serios, relevant! Mă numesc ăștia în minister, sau nu?!

Brancardier II: Ai răbdare, că n-am văzut încă asu’ de caro! Nu s-a arătat încă. Ăla e important în chestia asta, cu promovările.

Brancardier I: De unde știi?

Brancardier II: Am citit, într-un... almanahe. Auzi, sigur nu vrei, mai bine, să-ți ghicesc de dragoste?!? (cu accent țigănesc): Frumosule, balaoacheșule, haladitule!!!

Brancardier I: Bă, ca orice ginecolog... e clar că nu ești serios. Las-o baltă...

Actul I, scena 7

Intră Alboiu, urmat de suflătorii în acțiune. Din cealaltă parte intră și Hîrjică, vizibil agitat, cu hainele în dezordine. Alboiu se oprește în fața brancardierilor și îi privește cu dispreț.

ALBOIU: Gata, v-ați relaxat, nu mai aveți nicio treabă!? Am găsit moarta, putem să plecăm acasă?...

BRANCARDIER II: Serios, ați găsit-o?! Atunci, putem să plecăm la „nani”, că-acum se termină și garda... (servil): Sau, mai întîi, să punem de-o cafeluță?...

ALBOIU: Am găsit-o, pe dracu’! Cum s-o găsim, dacă voi stați aici și jucați cărți?!

BRANCARDIER I: Da’ ce, noi tre s-o găsim, avem juma de normă în Poliție?! Și nu jucam cărți,... ne ghiceam...

ALBOIU: Vă ghiceați? Păi, de ce nu spuneți așa?! Și,... (exasperat): n-ați ghicit și din ce secție a fugit moarta?!

BRANCARDIER II (expert): Nu, că nu s-a arătat popa dă ghindă - ăla-i cu disparițiile de persoane. (misterios): Noi ghiceam... pentru altceva...

ALBOIU: E clar, ăștia-s duși cu capu’!... Hîrjică, ai aflat ceva, cît ai bîntuit prin spitalul ăsta nenorocit?

HÎRJICĂ (plin de el): Cum să nu aflu?!... Am aflat! De pildă, ăștia doi de-aici (arată spre brancardieri) cîștigă cumulat, ca brancardieri și ca doctori (scoate un carnețel soios) cam opt mii de lei pe lună, de căciulă. Fiecare, adică!

ALBOIU: Hîrjică,... îți mai amintești cumva ce căutăm noi în spitalul ăsta de căcat, în toiul nopții?!? (didactic): Noi că-u-tăm... (urlă): o pacientă fugită din spital, pe care-a călcat-o mașina, în fața spitalului!!! V-ați tîmpit definitiv! Aștia-și dau în cărți, Cocîrlea caută amanți pe lumea-ailaltă, nevastă-mea... în fine,... tu umbli de zălud prin spital...

HÎRJICĂ: Nu umblu, toa’șu comisar, cum să umblu?! Am stat pînă acum cu o doamnă asistentă într-o boxă, la ”Recoltări de sînge”... Am strîns date...

ALBOIU: Ai strîns... pe dracu să te pieptene,... v-ați giugiulit, asta ați făcut, vagabond de fost milițian, ce ești!

HÎRJICĂ (ofensat): Îmi pare rău să știți, că mă bănuiți pe nedrept! Maricica e o asistentă serioasă, avem gînduri serioase, ne-am și logodit, nici nu se pune problema, pînă la nuntă... (suflătorii atacă marșul nupțial)

ALBOIU: Felicitări, Hîrjică, asta ne mai lipsea! Ai rezolvat și tu ceva în noaptea asta, ți-ai găsit aleasa! Halal!

HÎRJICĂ: Da, și nu numai atît! Maricica mi-a zis că, după poză, o știe pe moartă...

(Brancardierii, Alboiu și chiar suflătorii devin brusc atenți)

ALBOIU: Poftim?!? Și, de ce nu zici asta de la-nceput?! Ce ne interesează pe noi că te-ai cununat?! Ia zi, de unde-o știe, din ce salon?

HÎRJICĂ: Nu-și aduce aminte foarte precis, da’ crede că era... de undeva, de la etajele superioare! C-o vedea tot timpul coborînd pe scări, și-ăia o aduceau înapoi, de fiecare dată...

BRANCARDIER I: Ăia... care?

HÎRJICĂ: Infirmierii. Unii solizi, de nu le rîde fața...

BRANCARDIER II: Etajele de sus?... Acolo-s numai pediatria, geriatria și... balamucul. Bătrînă nu era, da’ nici chiar copil...

ALBOIU: E clar, înseamnă c-a fugit din balamuc! Hai direct acolo, ce să mai pierdem vremea...

BRANCARDIER I (autoritar): Ușurel, domnu’ Alboiu, că nu-i așa simplu. În secția de boli nervoase nu intrați, decît cu aprobare specială!

ALBOIU: Ce vorbești, Franț?! De la cine, mă rog, aprobare specială?! Io aici anchetez o crimă, directore!

BRANCARDIER II: Nu zău! Parcă era accident de mașină cu victimă necunoscută, așa spuneați! Vă zic io de la cine vă trebuie aprobare, chiar dacă sînt ginecolog: de la însuși Ministrul Sănătății!

BRANCARIER I: Cel puțin! Și de la... șeful matale, comisarul șef Șerpelescu!

ALBOIU: De la... șeful Poliției?! De unde-ai scos-o și p-asta?!

BRANCARDIER I: Chiar de la el personal - a dat dispoziție telefonic, încă de-acum o oră...

ALBOIU: Și io de ce n-am știut?!

(Intră comisarul șef Șerpelescu, cu un halat de palton elegant pe el, pijama pe dedesubt, cu mîinile la spate)

ȘERPELESCU: Fiindcă n-am apucat să te-anunț, Alboiule! E bine? E suficient pentru tine?!

ALBOIU: Să trăiți, da’... n-am știut... că vă ocupați de ancheta asta... atît de insignifiantă...

ȘERPELESCU: Acuma știi, deșteptule! De-acum, îmi raportați numa’ mie! S-a-nțeles?

HÎRJICĂ (și mai servil): S-a-nțeles, dom’ chestor șef! Io am vrut să vă raportez, încă de la-nceputul anchetei, da... (arată spre Alboiu, acuzator)

ȘERPELESCU: Comisar șef, nu chestor! Deocamdată...

BRANCARDIER II: Eeee, noi vedem că-aveți treabă, de discutat, și noi mai mult vă-ncurcăm. Am pleca acasă, dacă se poate, că ni se-nchid ochii de somn...

ȘERPELESCU: Cît anchetez io, nu pleacă nimeni! Mă duc într-o rezervă goală, de protocol, să mă-ntind o leacă - m-am trezit cam brusc și mă ia cu ațipeală... Să mă țineți la curent, cu orice mișcare. S-a-nțeles?

ALBOIU: S-a-nțeles, ce-o să ne mai facem, acuma?...

(Șerpelescu iese, urmat de suflători, care intonează un cîntec de leagăn. Cortina)

- sfîrșitul actului I -

nu filmam sa ne-amuzam

2008-04-07T10:44:00.000-07:00

În afară de fotbal, politică şi omlete, toată lumea se pricepe la filmat de ocazie şi făcut poze. În realitate, de ani de zile n-am mai mîncat o omletă acătării. Cît priveşte producţiile audio-vizuale ale omului simplu, în special cele de drumeţie şi vacanţă, impresia generală variază de la stînjeneală la perplexitate jenată. Nu ştii exact ce-a vrut respectivul să pozeze sau să filmeze. De obicei, explicaţiile abundă: era ceaţă, soarele bătea de unde nu trebuia, iar geamul autocarului se afla acolo unde n-ar fi trebuit să fie. Adîncimea spaţiului, eclerajul şi contre jour-ul sînt noţiuni abstracte, de dînşii inventate, care par să-i privească doar pe profesionişti. Niciodată pe cineaştii de ocazie – pentru ei, legile firii se suspendă.

Într-o noapte, prin centrul Bulgariei, în drum spre Stambul, într-un autocar înecat în somn şi beznă, am zărit un blitz curajos, care a străfulgerat interiorul maşinii. Cineva dorea să fotografieze, le trei dimineaţa, prin geamurile autobuzului, peisajul înconjurător, mai exact luminile unei staţiuni îndepărtate, cufundată în noapte!? I-am promis respectivului că, dacă în poza developată se va vedea mai mult decît ceafa şoferului şi parbrizul “înflorit” de flash-ul aparatului, mă ofer să mănînc şi fotografia, şi camera “ultra-performantă”. În realitate, un aparat rudimentar, fără reglaje, căruia nemţii îi spun, pe drept, “idioten-camera”!

Pînă nu demult îmi doream ca, o dată şi-odată, să ajung să vizitez Brazilia. Mi se părea o culme a exotismului. Însă, de curînd, am văzut o casetă filmată acolo, “cum se poate”. Pare a fi o ţară bîntuită de cutremure – aşa de tare se bîţîia imaginea. Şi parcă prea tot timpul îţi bate soarele-n ochi. O asemenea o filmare poate pune chiar şi o ţară de talia Braziliei într-o lumină bizară, defavorabilă.

Bolile – deloc profesionale – ale cineastului de ocazie sînt puţine, dar fixe. În primul rînd, uşurinţa şi rapiditatea cu care întoarce capul, cu camera la ochi cu tot, ca şi cum ar arunca cu privirea. Cînd filmează de la înălţime, acu zici că se prăbuşeşte în prăpastie. Vrea ca filmul să înregistreze “at glance” ceea ce creierul lui, aflat tot în concediu, percepe dintr-o ocheadă. Soarele apare des în filmările de familie ale amatorilor: e acel punct foarte-foarte luminos, din cauza căruia, fir-ar al naibii, nu se mai distinge mare lucru. Dar, cum a precizat autorul imaginii şi va mai preciza şi în faţa altor rude dispuse să vadă “caseta aia din Antalya”: era ceaţă! Sau era prea ziuă. De-aici reiese o altă hibă a tehnologiei digitale de buzunar, aflată la îndemîna oricui, contra unei sume variind între 15 şi 20 milioane de lei vechi: uneori e prea noapte. Prin urmare, cînd pe ecran nu se vede o ceaţă foarte albă, se vede o ceaţă neagră.

Neajunsurile de mai sus sînt lejer surmontate atunci cînd cameramanul de circumstanţă transfochează. Adică, pentru necunoscători, cînd se apropie imaginea, cînd se îndepărtează. Da’ repede de tot, dacă se poate! A zărit el acolo, departe, un punct minuscul şi vrea să vadă ce-i. Azi îl vedem şi nu e! Transfochează: se dovedeşte a fi abţibildul cu “Nu fumaţi!” , de pe parbrizul autobuzului. Dar, în spatele lui, ce-o fi oare?... Mulţi ar crede că nimic dar el, artistul cineclubului, ştie: e noaptea plină de-ntuneric a concediului în străinătate.

licuriciul (lui horatiu malaele)

2008-04-07T10:42:00.000-07:00

Fusese un week-end de pomină. Paul şi cîţiva prieteni comuni găsiseră o cabană undeva, în munte, destul de aproape de şoseaua principală. M-am dus cu inima îndoită; nu-mi prea imaginam ce poate ieşi mişto, la o cabană atît de-aproape de lume. Pînă la urmă totul fusese ok: gagici, grătare, chestii, aşa că reuşisem să bem cîteva lăzi de bere şi, cînd berea s-a terminat, apropierea de “civilizaţie” s-a dovedit benefică: am dat o fugă şi-am mai luat, încă o dată pe-atîta.
Acum mă-ntorceam spre oraş fără nici un chef, dar destul de vesel că nu pierdusem aiurea şi sfîrşitul ăsta de săptămînă, prin praful şi aerul de nerespirat al capitalei. Se-ntunecase deja cînd am intrat pe şoseaua naţională, era doar sfîrşitul verii, vorba aia. Stăteam în dreapta – Anda conducea maşina mea, eu n-aveam niciun chef, dupa-atîta bere. Mai aveam două sticle la mine, pe care le-am băut pînă să ieşim din munte, pe serpentine. Cînd s-au terminat şi astea, eram deja “full loaded”. Daca s-o inventa wc-ul mobil, sub orice formă va arăta invenţia asta, mai puţin dacă va semăna cu o “ploscă” de spital, voi fi primul care s-o aplaude. Coborîsem deja binişor, spre dealuri, cînd am simţit că nu se mai poate. Ţin minte că mi-am exprimat destul de zgomotos dorinţa mea tumultoasă – am rîgîit, sau ceva în genul ăsta - să fac ceva în mijlocul naturii, dar într-un loc cît de cît mai ferit, ce mama dracului. Anda a găsit un refugiu undeva, lîngă-o pădure destul de deasă. Am dat buzna spre lizieră cît am putut de repede, m-am şi împiedicat, cît p-aci să vin gramadă. N-am înaintat mult, doar cîţiva pasi, cît să am în spate doi-trei pomi şi maşina din şosea. Tocmai mă descheiasem la şliţ şi mă pregăteam să pun “furtunul” pe incendiul imaginar din iarbă, cînd l-am văzut.
Licuriciul. Dragul de el, licuriciul. Nu mai văzusem licurici din copilărie. Chiar m-am mirat: cum dracu’ n-am mai văzut licurici de-atîta vreme, că doar ieşeam destul de des la iarbă verde? Cînd eram mic, la noi la ţară, îi urmăream primăvara, printre tufele de liliac din spatele casei. Mirosul ăla de flori şi luminiţele lor verzi aveau ceva mistic şi tonic, în acelaşi timp: era vară, deci vacanţă şi nimic – nici măcar apropierea anului scolar – nu ne putea strica bucuria. Acum, mă uitam la licurici ca tîmpitul şi abia dupa cîteva secunde am realizat că-l udam vîrtos, iar el tot clipea, verzui, mititelul. Am simţit un cuţit in inimă, m-a apucat mila: uite şi eu, ce nemernic, să urinez ca nesimţitul pe un biet licurici singuratic... Poate ultimul! Chiar, unde-or fi sutele de licurici de altă dată, ai copilăriei?... Am terminat ce aveam de făcut şi m-am întors, cu un aer vinovat, la maşină. Mare nemernic, animalul ăsta de om – pic de respect n-are pentru natură! Am plecat mai departe, spre măruntaiele capitalei.
După vreo zece minute am vrut să sun acasă, să spun că mă-ntorc. Probabil că nevasta-mea era deja un pachet de nervi, după delegaţia asta a mea dubioasă, taman la sfîrşit de săptămînă. O să-nceapă iar panarama. O simţeam şi pe Anda nervoasă, că mă-ntorc iar la “aia”. Dar “aia” e nevastă-mea. Asta este... Cînd mă uit mai bine, nu-mi văd telefonul. Îl caut - nu-l găsesc. Anda, zic, opreşte, dragă, că nu-mi găsesc telefonul. Ea opreşte. Mă dau jos, îl caut sub scaun, între scaune, sub bord: nexam. Trebuie să ne-ntoarcem, zic, să vezi că mi-am pierdut telefonul acolo unde m-am pişat, mai devreme! Nu-ntorc, dragă, face ea, ţîfnoasă, pentru un căcat de telefon?!?... Întoarce, fă, tu-ţi neamu’ mătii, c-am dat pe el o mie de euro, nu-i o gioarsă! A-ntors, pînă la urmă, plină de draci. Gata, mi-am zis, în sinea mea, cum ajung acasă, ăsteia îi dau viteză, o terminăm, nu-mi mai trebuie.
Am găsit uşor locul unde oprisem mai devreme – era lîngă un pod, vreo zece kilometri mai în spate. Se-ntunecase de-a binelea şi n-aveam nici lanternă, baga-mi-aş picioru’! În fine, am nimerit destul de uşor. M-am uitat instinctiv după licurici; nu mai clipea deloc. Dispăruse pata aia verzuie, intermitentă, ca un semnal luminos, de... În clipa aia m-a cuprins o banuială: cînd coborîsem prima dată din maşină, lovisem ceva cu piciorul, ca o piatră, care zburase-n tufişuri, cam la distanţa aia. Mi-a stat inima, da’ mă umfla şi rîsul. M-am aplecat şi-am căutat prin iarba udă. L-am găsit, în cele din urmă. Tocmai mă pişasem pe ultimul model de telefon Nokia.

23 mai 2007

K.in şi Ab.l : (fragment)

2008-04-07T10:30:00.000-07:00

I. CAIN

Stau cu o mînă spînzurată pe portieră, aşa cum fac adesea, peste buza căzii, cînd mă uită D-zeu în apa călîie. Senzaţia este aproximativ aceeaşi: că pluteşti în ceva nedefinit, care îţi dă o senzaţie şi de bine, şi de „lasă-mă-n dracii mei, că n-am chef de nimeni!“. În timpul ăsta, şi-ntr-un caz şi-n celălalt, timpul trece pe lîngă tine, de-i auzi vîjîitul pe la ureche. O fi vîntul sau apa picurînd pe degete, cînd te scufunzi în cada prea plină, dar eu am senzaţia că de fapt, pe lîngă mine trece timpul; ă vezi: se spălau o dată dimineaţa, în mare şi-o dată seara, în lacu’ Siutghiol. Atunci a ieşit bancu’ ăla, cu metoda de regulat mioritică, „glaspapier“: o sulă-n ea, una-n nisip! Cît vedeai cu ochii, de unde se termină Mamaia şi pînă spre Midia, numai pizdă străină, venită să facă nudism, pe bani puţini. Cazarea costa cît o cafea pe zi, acolo, pe la ei. Macheală la discreţie, nu prohibiţie, nu bărbat care s-o reguleze la cap că şi-a parcat Volvo în mijlocul drumului. Mai un chelner cu o sculă ca de măgar, mai un student cu burta lipită de foame, mai un moldovean stătut, care n-a mai văzut în viaţa lui crăpătură blondă, da’ ce zic eu: albă ca laptele, de zici că-i oxigenată! Era ca la cules de mure, în pădure, adică doar să bagi mîna şi cariciu’ printre tufe şi s-o culegi. Ce SIDA, ce taclale, ce cofetărie: acolo, tată, încălecată pe loc şi la botul calului. Îţi spune mandea: muia a intrat în România pe la Marea Neagră, dacă nu cumva obiceiul ăsta strămoşesc nu se retrăsese în munţi, o dată cu legionarii, cînd au venit comuniştii la putere! Sau poate că nu, chiar ei erau nişte muişti de le mergea buhul, da’ se executa pe blat, pe sub mînă. Prin anii şaizeci s-a făcut şi revoluţia sexuală, după ce ai noştri dovediseră, da’ ce zic eu, puseseră în practică: bă, noi am făcut de căcat comunismul, ca să facem şi capitalismu’ e o joacă, chestie de luni, poate chiar zile! Dacă nu era Mioriţa, s-ar fi perpetuat o baladă populară despre felaţia din caval, ca la noi pe litoral! O epopee despre poziţia 69 „avant la lettre“, cînd încă nu se chema aşa, ba dimpotrivă: 67 sau 68, adică io ţi-o fac şi tu-mi rămîi dator, o dată sau de două ori, nu contează.
Plaja însăşi e o formă de regulat, între uscat şi apă, uite cum intră una-ntr-alta, dînsu-ntr-însa, face spume, slobozeşte, se freacă, lasă alge, scuipă melci, scoici, căluţi de mare. Iar mai sus, în Deltă, toate păsările vin vara să se fută, migrează, ajung leşinate, după mii de kilometri zburaţi ca bezmetice şi, aşa rupte de oboseală, se calcă pe malul bălţii, depun ouă, clocesc şi mănîncă peşte, cît e vara de lungă. Auzi, peşte, cel mai al dracului afodisiac, de-aia beau lipovenii şi toţi pescarii, să-şi mai domolească din porniri, să n-ajungă să şi-o tragă-n cur unii la alţii, toarnă în ei votcă pînă devin impotenţi, îşi bat nevestele „în loc de“ şi pe copii - pe ăştia fără motiv, lasă că află ei, cînd or ajunge pescari, ba află mai dinainte, de cînd li se scoală prima oară şi simt subit, chiar în clipa aia, nevoia să toarne votcă în ei, ca tîmpiţii.
Uite-te la ăia, jidanii de la Marea Moartă, au prins deja şmecheria: extrag nu-ş ce minerale din apa sărată şi fac afrodisiace pe care le vînd pe bani buni, pînă şi arabii cumpără, nu se mai uită cine le-a făcut, numai să li se scoale, pînă la adînci bătrîneţi. Marea e dată dracului. În ea cresc şi rechinii şi calamarii, alte bunătăţuri după care aleargă cu limba scoasă şi baierele deschise la pungă orice pulă-bleagă mai cu dare de mînă.
Se spune că, în fiecare secundă, la o populaţie de 24 de milioane sînt în curs de executare cîteva mii, poate chiar zeci de mii de copulaţii, au loc sute de ejaculări şi, proporţional, ceva mai puţine orgasme, că fie şi măritate, nu toate femeile au parte de cerul al şaptelea. Media pe tot anul o ridică litoralul, mai dihai decît punctează „muntele“. Oricît s-ar călări amatorii de drumeţii prin pădure, n-ajung nici la degetul mic ălora care şi-o pun prin apă, sub apă, pe nisip, prin hoteluri, sub duşuri şi iar noaptea pe plajă, prin boscheţi, pe sub bărci, printre plase, pe mătasea broaştei, prin trestii, sub păpuriş, sub pescăruşi, pe stabilopozi, printre cîrlige de pescuit, în larg, la ţărm, pe mesele teraselor închise, prin ghioluri, la nămol, la sanatoriul din Techirghiol, sub mofetă, pe mochetă, sub chiuvetă, pe toaletă, în chicinetă, sub noptieră, pe frapieră, prin butonieră, uite cum începi să găseşti rimă pornind numai de la regulat, rimă pe care să i-o vinzi la kilogram lui Adrian Păunescu, să se iubească cu ea pe tunuri şi să şi-o bage în cur, de unde să scoată tone şi iar tone de volume de versuri!“

II

Îl aud, ca şi cum ar fi aici, lîngă mine, pe prietenul cu pricina. Cînd zaci fără rost şi orizont într-un hîrb încins, la unşpe noaptea, îţi vin prin cap o mulţime de gînduri. Te imaginezi cum ar fi fost să fii însurat cu prima nevastă, cu trei copii de gît, rată la casă şi bani împrumutaţi de la socri ca să schimbi maşina cu una mai acătării. Program fix de venit acasă, pe la patru-cinci după-amiaza, transpirat ca un porc şi cu chiloţii murdari de căcat. Vii şi găseşti apa caldă oprită, ba chiar şi aia rece abia curge, parcă se pişă. Cauţi papucii - nu-i găseşti, a plecat ăla mare cu ei pînă-n capătul blocului, să ducă gunoiul, tu-l în paşte pe mă-sa, iar vine cu ei murdari, după ce-a călcat în borîtura cîinelui ălora de la parter. Vii aşadar acasă, dai să te speli da’ n-ai cu ce, mîncarea s-a terminat, pune mîna şi fă-ţi un sandvici, singur, fiindcă urîta şi scroafa de nevastă-ta s-a culcat, ca o nesimţită. E iar la ciclu - a cîta oară, luna asta?!? - şi-i cu capsa pusă, are chef de scandal: că de ce curge iar closetu’, pute toată baia a urină, a venit şi dobitoaca aia de dedesubt şi-a făcut un scandal monstru, că i s-a udat tavanul, căca-m-aş în el de tavan, vedea-o-aş într-o zi cu closetu’ căzut în cap, făcut guler!
Cum mi-ar sta, vorba e, cum mi-ar sta? Mi-ar sta ca dracu’. Lasă, parcă aşa îmi stă mai bine: la 39 de ani, cu trei căsnicii ratate şi cîte, cine ştie, cine le-a numărat, concubinaje risipite - da, risipite - cu tot scandalul: bagaje aruncate-n stradă, uşi trîntite, porcării aruncate-n faţă şi strigături pe scara blocului, ca la uşa cortului: fă, băga-te-aş în pizda mă-tii, casa-i a mea şi uşa-i a ta, fi-ţi-ar neamu-n cur azi şi mîine! Şi să-ţi fac şi să-ţi dreg, să ştie vecinii că te montezi ca o vacă, nu ştii nici s-o sugi, vorba aia, vai de capul tău de nenorocită! Şi nenorocita nu se lasă nici ea mai prejos: băi pulă vopsită, io nu iau lecţii de acuplat de la tine, labagiule, că te chinui o oră s-o scoli, o alta s-o bagi şi două ore îţi ceri scuze, ca dobitocu’! Şi blocul - care nu le ştia pe toate astea - le află, ba mai şi învaţă, cu fiecare lună care trece şi-n care tu, alminteri locatar onorabil şi paşnic, îţi plăteşti întreţinerea. Află de la alte şi alte amante, cu care ajungi să-ţi verşi lăturile şi să-ţi speli rufele împuţite în uşa apartamentului. Află că nu ştii ce-i aia preludiu - sanchi! - că la poziţia 69 rămîi dator cu săptămînile, ba chiar cu lunile, de ajunge biata femeie să facă febră musculară la fălci, de-atîta supt, ba mai eşti şi semi-impotent, cînd bei ca porcu’; că trăieşti dintr-un nenorocit de salariu de conţopist, te fuţi în cur pentru o mie de lei, nu cumperi nici de mîncare, joci cu toţi neisprăviţii cărţi şi zaruri, de-ai ajuns să-ţi pierzi şi chiloţii la barbut. Pe urmă, vecinii află că ai dat-o afară din casă pe mă-ta de la ţară şi-ai băgat-o la azil, numai ca să-i vinzi pămîntul şi să-l joci la cărţi, nenorocitule. Că pe taică-tu nu l-ai mai văzut de cînd a ajuns la dezalcoolizare şi în tot timpul ăsta i-ai încasat pensia, mînă-n mînă cu poştaşul.
Toate astea vecinii le adaugă la ce ştiau deja: că nu mai ai o strachină după care să bei apă, fiindcă le-ai spart pe toate în capu’ dobitoacelor care au stat, o vreme, cu tine. Că atunci cînd curva dracului te-njură de mamă, te-apucă urlatul şi te tăvăleşti pe jos, cu spume la gură. Că o baţi, invariabil, la sfîrşitul relaţiei, îi crăpi capul cu telefonu’ şi aparatul se face ţăndări. Toate astea vecinii le cunosc deja, fiindcă pereţii sînt subţiri, parcă-s făcuţi din căcat sau din chirpici, ca pe vremea lui Pazvante. Şi-a dracului panaramă ţipă acum în capul scărilor, s-audă toţi un secret numai de voi ştiut, pînă acum: că o dată, cînd erai beat, ai regulat-o “invers” şi-a urlat să scoale tot blocul. Şi încă unul, mai al dracului: că tu ai fost ăla care s-a pişat în lift, într-o sîmbătă noaptea, cînd ai venit beat ca un animal şi nu te-ai mai putut ţine!
În general, cînd în patruzeci de ani te-ai întins cu tot cartierul, ei bine, atunci te ştie tot oraşul. Şi să mă ştie, dă-i în pizda mamii lor, îi dau dracului, dacă aveau coaie erau şi ei ca mine, oameni liberi, nu sub fusta nevestii. Altul îţi trînteşte în faţă: bă, boule, fiecare are ce merită, poate că şi tu şi neamul tău, fi-ţi-ar neamu’ al dracului, plătiţi pentru toate păcatele strămoşilor. Un neam de beţivi şi de curve, oameni fără căpătîi, adunaţi din patru zări, corcituri borîte de bulgari cu ţigani şi moldoveni, ba chiar ceva bozgori din partea mamei. Împerecheri contra legii, contra firii, copulări monstruoase între unchi şi verişoare, mătuşi şi cuscri, cumnaţi şi nepoate. Străbunice geto-dace pe care le-au spurcat tătarii de le-au găsit dracii, le-au călărit cazacii pînă le-au rupt în două şi le-au sodomizat turcii, timp de secole. O geneză perversă, cu sex în grup, cu violuri atroce, tăvăleli prin căpiţe de fîn sau direct în bălegarul din mijlocul drumului, spurcări de sînge cu boieri degeneraţi, ramoliţi şi libidinoşi ori deflorări precoce, pe la doişpe ani, în grajdurile vacilor. Felaţii împuţite, cu te miri ce vechili de la moşie, copulări lipsite de cea mai elementară igienă, mandravele nespălate cu lunile şi, peste toate, boli lumeşti cu complicaţii, cu excrescenţe, cu malformaţii. Copii făcuţi la beţie, concepuţi sîmbătă seara, după nuntă, pe nepişate. Progenituri tîmpite, născute înainte de termen, cu probleme de comunicare. Autişti, imbecili, retardaţi. Strîmbi, cocoşaţi, diformi. Copii născuţi la începutul verii şi procreaţi toamna la ţară, cînd stă din fiert tulburelul şi ţăranu’ tocmai îşi face capul baniţă, pentru mai bine de cinci luni de zile. Nişte strămoşi care - după ce-au recuperat pîrjolul făcut de Burebista, care le-a ars vile - au intrat într-un ciclu de viaţă metafizic, fără variaţii semnificative, de la un sat la altul: beţi ca porcii şi el şi ea, din toamnă pînă la ieşirea ghiocelului, cînd se termină ţuica şi vinul.
Dintr-o aşa geneză perpetuată în secole, n-ai cum să fii decît tîmpit de-a binelea. Şi, transbordat în mediul citadin - un sat mai mare, mai împuţit şi mai imoral - să trăieşti ca atare. Să perpetuezi la altă scară nişte apucături porceşti, ancestrale, cu care te naşti, aşa cum cîinele, sau porcul, sau alt patruped care nu s-a ridicat încă pe două picioare, se naşte cu ele: încercarea infantilă de a se căţăra unul peste altul şi de-a da din cur, indiferent că e vorba fraţi, masculi-purcei amîndoi. Asemeni lor, şi tu grohăi vreme de cîteva zeci de ani, pînă la Ignatul oamenilor care, stilistic vorbind, nu se deosebeşte cu nimic de cel al porcilor.

III

Curva de care vă spun nu e cu nimic mai presus de alte paparude, care-şi fac veacul pe şoseaua de centură. Cel puţin aşa pare, la prima vedere. Noaptea, toate pisicile au ochii albaştri, inclusiv alea albe. Asta în schimb are un păr roşu ca focu’, de-ţi vine pe loc să-i bagi mîna-n chiloţi şi să verifici dacă aşa e peste tot. De multe ori, blondele cele mai blonde şi cît se poate de naturale sînt de-a dreptul ţigănci, cînd e vorba de blăniţă: negre, de parcă s-au tăvălit cu curu’ prin cenuşă.
Vine şi se propteşte de rama prăfuită a portierei. Acum o ştiu, mi-o aduc aminte de la o „poştă“ timpurie, comisă cu un inginer - fost coleg de birou - şi un puşti plin de coşuri, văr de-al lui, pe care nici nu ştiu cum îl convinsese la aşa o ispravă. Asta pentru că era mai degrabă genul de labagiu lipsit de imaginaţie, care la treizeci de ani încă-i mai spune „pizdă“ mîinii drepte şi care-i „ia gîtul“ în fugă, pe marginea chiuvetei. E curios că-mi amintesc aşa o porceală, şi asta doar pentru că, la un moment dat, în timp ce roşcata i-o sugea cu rîvnă, puştiul a-nceput să plîngă şi s-o strige pe mă-sa, moment în care însăşi progenitura curvei a dat buzna în apartament, anunţînd-o pe ţevista cu gura plină că a venit soacră-sa, cu o mătuşă de la ţară. După care s-a rupt filmul.
Am fi putut să ne-o punem acolo, în maşină, aşa cum o făcusem cu atîtea altele, numai cu ea nu. De vreme ce îi purtam o amintire mult mai sofisticată, ne-am dat la bîrfă. La urma urmei, poziţia chircit, cu spătarul rezemat de bancheta din spate nu e specifică nici unui regnsau vreunei sub-specii. N-a făcut carieră nici regulatul pe masa din bucătărie, nici cel din lift sau în buda de serviciu, cum a făcut suptul în maşină. „Coitus tehnicus“ cum s-ar spune, o sofisticare în timp a felaţiei direct prin platoşa cavalerului, la întoarcerea din cruciadă. Acum armura e ceva mai mare, are opt cilindri în „V“, şaispreyece supape, scoate fum şi nu doar băşini, ca izmana şoferului. Miroase a ulei TEXACO, a vaselină şi a brăduţ odorizant, nu a harnaşamente şi piele de cal, tăbăcită. Maşina e doar o prelungire a virilităţii masculine ori, dacă-i aşa, fata nu suge doar membrul erect-îndoielnic al mecanicului de ocazie, suge tot: ambreajul, bielele, manivelele, toată caroseria. Însăşi maneta de viteze e un Priap modern, abstractizat, care nu se mai aşează domestic, în grădină; este chiar între voi: între tine şi ţevista din dreapta.
Coitul a devenit o chestie tehnică. Bărbatul face mai des sex cu propria maşină, decît cu “mîndra”. Are tot timpul la el lubrifiantul, lichidul de frînă, soluţia de şters parbrizul, odorizantul pentru sfîrşitul cursei. Ce-i mai trebuie lichid seminal, cîtă vreme răcirea funcţionează cum trebuie?… La o adică, în torpedou sînt chiar şi nişte prezervative pentru coitul uman, carnal, primitiv. Îţi pui manşonul lubrifiat, pui şi o leacă de vaselină - dacă trebuie, tot de la biata maşină - şi treci la treabă: teoria motorului cu explozie, în patru timpi, redusă la absurd. Absurdul de-a ejacula în maşină, pe oglinda retrovizoare, de-a-ţi şterge „joja“ de chiloţii unei japiţe autostopiste, care pe drum ţi-a spus că ea nu se dă, ce, ea e vreo curvă de-aia?!? Şi uite-o acum, mititica, pe post de pompă de vacuum, aidoma carburatoarelor de modă veche: suge, suge, iar suge, pe urmă o scoate din gură şi te-ntreabă tîmp „îţi place?“, păi sigur, dobitoaco, dacă nu-mi plăcea te băteam cu ea după ceafă, nu ţi-o băgam în mîncătoare! Şi geme ca o proastă, toarce ca un motor căruia nu-i arde o bujie, dă rateuri, se-neacă, lubrifiază, scapă salivă pe lîngă piston, bate la capătul cursei ca un tachet, îşi trage mucii, iar o scoate dintre dinţi - acum doar ca să zîmbească idiot şi complice - de-ţi vine s-o întrebi: fă, maneta mea a ajuns telefon mobil, să-ţi faciliteze comunicarea?! Acuma, stai aşa!, nu mai e loc de-ntors, vine point of no return, bolidul se retrage la depou, nu mai oprim în nici o staţie, frînele nu mai ţin, vatmanul a coborît, taxatoarea nu se simte nici ea prea bine. Ţine-te, fato, strînge din fălci, apucă de capăt, nu-i da drumu’, încă puţin şi ţi se va umple gura cu milioane de potenţiali candidaţi la o viaţă de căcat, ca a mea şi care să-mi şi semene la mutră, pe deasupra. Orice s-ar îmtîmpla nu scuipa pe huse, înghite tot, omoară-i fir-ar ai dracului, holocaustează-i cu sucul tău gastric, elimină-i la urma urmei ca pe nişte netrebnici, refuză-le dreptul la Marea Întîlnire cu ovarele tale de speriat, cu ovulele pe care le arunci la closet o dată pe lună, după ce faci ca toţi dracii, scuteşte-i de chinurile naşterii, de cenuşiul copilăriei, de şedinţele cu părinţii, de la şcoală, eliberează-i dinainte de coşuri pe faţă şi apendicită, nu-i lăsa să-şi bată joc de ei toate puştoaicele cordite, nu le da voie să se nenorocească, ajută-i să scape de-nsurătoare, s-ajungă ca mine nişte damblagii, care fut prin maşină toate japiţele bolnave, înghite-i surioară şi hai să-ncheiem fermoarul şi socoteala, că s-a făcut miezul nopţii, a trecut jumătate de oră şi pe-urmă o să emiţi pretenţii că ăsta n-a fost short time, ci orgie sexuală în toată regula!

IV

Acum stă rezemată de portieră şi-mi şterge praful de pe maşină, cu curu’ ei mare. Şi pentru că n-am chef să mă fut iar cu volanu-n piept, iar madama n-are clienţi nici cît să le roadă coada păroasă, aproape sigur c-o să ne dăm la bîrfă. Şi, ca toate celelalte, în semn de scuză, de dorinţă de-a-mi arăta că e şi ea un om ca toţi ceilalţi, sau măcar a fost, o să-mi povestească viaţa ei nenorocită. Patetic. Cu un mic efort de voinţă, aş putea s-o fac să tacă, să-i umplu gura şi timpul, să-i pun respiraţia la treabă şi aptitudinile de curvă la-ncercare. E prea cald şi sînt obosit. Cît încă mai aud, înseamnă că încă mai pot să-ndur multe.
Ţine-mă, Doamne şi nu mă lăsa. O să-mi îndruge acum o poveste despre cum a dezvirginat-o un unchi libidinos, după care taică-su, aflînd povestea (poate chiar pe gaura cheii) a luat-o la regulat seară de seară, mai ceva decît o servea în tinereţe pe curva de mă-sa. Şi dă-i şi vaită-te că familia a nenorocit-o şi societatea şi foametea asta cumplită, de-a ajuns mă-sa să le trimită la produs pe ea şi pe sor-sa, prin căminul de nefamilişti, de lîngă calea ferată. Chiar ea, băbăciunea, care pînă mai anul trecut şi-a pus răzătoarea la bătaie pentru binele familiei şi pentru băutura porcului de bărbat-su, pînă cînd un nenorocit de macaragiu a dat-o cu cracii-n sus pe scări şi i-a rupt noada, de nu se mai uită la ea nici dracu’. Copile de paişpe ani, puse să sugă pe rupte mătărîngi de muncitori împuţiţi, sapangii din tată-n fiu, care se spală o dată pe săptămînă, sîmbăta, cînd vine în căminul de nefamilişti apa caldă. Două fete cu ţîţele abia iţite, regulate-n cur şi-n gură de doi-trei macaragii, în acelaşi timp, cu sticle de Pepsi băgate-n vagin pînă unde se află inscripţia „A se clăti după golire“. Minţi de copile, pervertite de gustul acrişor al spermei stătute, familiarizate cu jocul curios al testiculelor prin punga scrotului, cu apăsarea fermă şi lunecoasă a mădularului pînă-n adîncul măruntaielor. Şi, parcă văd: rupte de sex, fetele vin acasă şi-l găsesc pe taică-su beat, doborît de atîta ţuică proastă, de zece mii de lei litrul, călare pe strîmba de maică-sa, pe care a dat de două ori din cur şi-a adormit ca o bestie.
Da’, ia stai, fata asta e un caz patologic! Bate cîmpii de cîteva minute şi n-am auzit nimic din toate astea. Zice ceva de o copilărie fericită, înconjurată de dragoste părintească, de bani, mulţi bani şi educaţie cu bonă care ştia franceza, cu cină creştinească seară de seară, la care se puneau tacîmurile de argint şi întotdeauna o faţă de masă albă, imaculată. Tatăl, director comercial nu ştiu la ce firmă; l-au lăsat pînă şi comuniştii să plece la o specializare în Germania iar el, cap de familie responsabil s-a întors, n-a rămas acolo. Maică-sa - doctoriţă la spitalul cel mare şi nou al oraşului, construit prin anii ’50 de aceeaşi comunişti pe care acum îi scuipăm în gură. Mai are doi fraţi, din care unu’ e acum în Canada, iar celălalt predă principiul vaselor comunicante pe undeva, pe la Universitate.
Pe la opş’pe ani a dat la facultatea de Farmacie şi-a intrat cu brio. A învăţat ireproşabil vreme de vreo trei ani, timp în care şi-a păstrat cu sfinţenie virginitatea. O privesc cu subînţeles şi mi-o retează: „Băi, labă tristă, nici nu ştiam cei aia felaţie pe vremea aia, nu mă uitam la bărbaţi decît de la brîu în sus, nu mă interesa pur şi simplu, n-aveam vocaţie de femeie copulativă, nu-ncercam nici măcar să-mi imaginez ce gust are sperma, credeam că toate cozile de măgar au aceeaşi lungime, aşa cum nu se deosebesc cîinii sau caii sau porcii între ei. Prin anul trei m-am îndrăgostit brusc de unu’ şi deodată, ca atunci cînd faci rujeolă sau constaţi că te-ai umplut de mătreaţă, peste noapte. Repara calorifere prin cămin, era cu trei ani mai mic ca mine, aproape un copil, dar un puşti cu multă personalitate, deşi complet asexuat. Parcă era o fată îmbrăcată în salopetă, cu mîinile pline de rugină mai tot timpul: cum deşuruba el ţevile alea, le înfăşura cu cîlţi, le trăgea şi-un filet, după care se chinuia să le bage una-ntr-alta. O fi fost şi un simbol sexual, un apel subliminal la subconştientul meu de fată lipsită de perversităţi şi vise erotice, nu ştiu. Am tăbărît pe el, deşi era miezul zilei, iar uşa era descuiată; prin geamul deschis al camerei pe care o împărţeam cu alte două colege se-auzea un zgomot infernal de crătiţi, covoare bătute, copii răzgîiaţi, mahalagioaice, ţigănci care vînd porţelanuri şi vor la schimb haine vechi, chiar şi un şuier de tramvai obosit; tot oraşul era acolo, atunci, la picioarele blocului. Fără să ştiu ce fac l-am tras de pantaloni cu sălbăticie, cu deznădejde, parcă fusesem ţinută nemîncată zile întregi şi zăream într-un galantar un parizer; intram direct prin vitrină.
Pantalonul era totuna cu bluza salopetei, trăgeam ca o năroadă de hainele puştiului fără să mă întreb dacă şi el vrea sau cine ştie ce-o crede: mă, toate din cămin sînt aşa zănatice şi moarte după pulă, auzisem de la Costel că-s nebune rău astea de la “farmacie”, le-a coclit creierul aburii de la medicamente, li s-a urcat la cap piramidonu’, s-au nărăvit de la cîte O.B.-uri îşi bagă-n găoază - cîte trei făcute mănunchi, legate laolaltă!? Nu ştiu cînd a ajuns Victor în curu’ gol, mai mare rîsul, pentru că eu eram la fel de impecabilă ca la-nceput - cu părul strîns, cu ochelarii la locul lor, încălţată în papucii care altfel îmi săreau din picioare la cea mai mică mişcare. Nu m-a dezbrăcat, n-a îndrăznit să mă atingă, l-am abandonat acolo jos, pe covor, aşa cum îl fătase mă-sa şi m-am dezbrăcat tacticos, pervers, cu fiţe. Mimam, fără să fi văzut vreodată pe video, un număr de striptease original, producţie proprie, de casă, fără conservanţi, o chestie alambicată al dracului şi dată-n mă-sa de excitantă. L-am văzut cît era de timid - şi era timid foc, aveam să constat în lunile următoare - că o urmă de erecţie începuse deja să devină convingătoare, să se impună, să capete contururi şi tupeu de sondă pregătită de explorare. Uite cum botu’ umed i se iţeşte de sub piele, cum amuşină ca un şerpălău însetat, cu cerul gurii uscat, da’ ce zic eu ceru’ gurii, tot gîtlejul. Şi cum pe nesimţite, îngenuncheată pe covorul aspru, aşa cum n-am făcut-o nici cînd trebuia să-mi caut pe sub pat zecile de pixuri pierdute, iau acum între buze animăluţul ăsta prietenos, pe care nu l-am bănuit, cu care nu m-am jucat niciodată şi pe care parcă-l ştiu dintotdeauna. Un corp cavernos, cum scrie în manuale, care acum se lichefiază, acum se solidifică, precum o plastilină-surpriză, cu memorie elastică. Acum îl sug încet, fără grabă, cu surpriza cuiva care n-a mîncat pînă la douăzeci de ani ciocolată dar căreia toţi din jur i-au descris, cum au ştiut, gustul. Acum îl ingurgitez şi acum deja parcă e-n mine, prin vagin, pătrunzînd încet, într-o singură direcţie, continuu, nu se mai termină, se tot duce, mă-ntreb pînă unde poate ajunge, ştiu că nu e enorm, or senzaţia de scurgere e continuă, numai către-năuntru. După care visez că mă dau cu sania în toiul verii şi nu e zăpadă, e doar iarbă moale, crescută monstruos, iarbă udă, îmbibată cu apă călîie, pe care alunec. Nu există nici sanie, nici haine, e doar un fel de ceai călduţ, băgat cu irigatorul, care curge pe mine, în iarbă şi din iarbă în mine, înăuntru. Cerul se face roşu şi totul e şi mai cald, mai cald decît apa, cît să spui că mai cald n-ar mai fi la fel de bine, nici apa n-ar mai fi la fel de răcoritoare, dacă ar fi mai fierbinte. Victor e deja la baie, complet năucit, cînd sub mine iarba închipuită s-a uscat de-a binelea, a devenit aspră şi s-a transformat în mocheta ponosită din camera căminului. Cerul e roşu pentru că soarele a ajuns la asfinţit şi, pe deasupra blocurilor din capătul cartierului studenţesc se adună nori grei de ploaie; la noapte o să plouă, cu siguranţă.

***

Relaţia cu fătălău’ de Victor a-nceput să scîrţie cam după trei luni, cînd taică-su a vrut să afle cu ce „paraşută“ s-a încurcat podoaba de fi-su. Auzi, cu o curvă de studentă, asta după ce nu l-a dat la facultate pentru că nici n-avea bani, dar şi pentru că auzise el că pe-acolo, pe la facultate, s-au aciuat toţi poponarii. Să se-ncurce cu o studentă, cînd la el la fabrică sînt atîtea fete cuminţi, care abia aşteaptă să se mărite? „Bă, Gheorghe, fete cuminţi sînt alea care şi-o bagă doar în pizdă!“, aşa rîd de el colegii, da’ el n-are nici o treabă cu colegii, el să-l vadă pe fi-su la casa lui, că-l ia mama dracului dacă nu-şi vede de treabă şi-şi bagă-n cîrd cu boarfele astea cu şcoală.
Pe urmă, s-a dat la mine. El, nea Gheorghe, care putea să-mi fie şi tată şi unchi şi socru, dar mai ales putea să-mi fie un străin, dar nu mi-a fost. Poate şi din cauza pămpălăului ăla de fecior-su, poate şi din cauza mea, sau poate fiindcă un mecanism neştiut, un resort se-ntorsese în mine, din clipa în care fără motiv mi-a căşunat pe salopeta unicei sale odrasle, care nu ştia ce pleaşcă i-a căzut pe cap şi cui să-i mai mulţumească. Porcul ăla bătrîn ar fi în stare să spună acum că eu m-am dat la el şi nu invers, nici nu mai sînt sigură, nici nu mai contează, cîte vreme ajunseserăm să ne împerechem ca animalele, pe unde apucam, la început mai cu fereală, pe urmă cu gemete, cu strigături, cu porceală, ne ştiau toţi vecinii. Nu ne mai feream nici de bou’ de Victor, copil tălîmb şi necopt, pentru care a fost prima şi ultima lovitură de la o viaţă pe care n-a înţeles-o, de la bun început. Moşu’ a ajuns rău, l-au dat afară din serviciu, s-a apucat de băutură şi a-nceput să mă bată. Eu deja stăteam la ei, mă lăsasem de facultate, nu mai primeam bani de-acasă, auzisem că taică-miu a înnebunit sau cam aşa ceva.
Am plecat de la Gheorghe şi Victor într-o toamnă, imediat după ce băiatul a prins pentru întîia oară curajul să dea cu pumnul în ăla care-l făcuse. Se răzbuna pe el, ca să nu dea în mine; pe mine nu m-a bătut niciodată, în mine dădea doar Gheorghe, bătrînul. Am făcut trotuarul, la început de una singură, fără peşte; arătam bestial şi ziceau toţi că aveam ceva aşa, de femeie „fatală“. M-am eliberat dintr-o dată; m-am simţit mai normală decît în cuplul ăla de tîmpiţi, tată şi fiu, sufocaţi de ipocrizie. În doi ani, mă avusese deja tot oraşul. M-am îmbolnăvit, am lipsit ceva vreme şi, cînd m-am întors, am mai lăsat din pretenţii. Pe moşu’ nu l-am mai văzut niciodată, am auzit că s-a spînzurat. Victor a ajuns rău, se culcă cu toţi boschetarii care dorm prin canale. M-a văzut o dată şi nu m-a recunoscut. Avea în mînă o poză de-a mea, de cînd eram studentă; nici eu n-am recunoscut-o pe fata din fotografie“.

V

Leoaică tînără, iubirea, da’ orişicît: dacă nu încăpeam pe mîna unor flăcăi cu snagă, rămîneam un labagiu decrepit, la mîna sorţii. Care, bărbat în putere fiind, îţi aruncă din cînd în cînd cîte-o ciozvîrtă. Da’ ce zic eu, lucru mare dom’le, lucru mare, fiindcă – vorba unui hîtru – cu coitul te descurci, o mai scalzi, da’ pentru labă îţi trebuie sulă, nu jucărie! Şi, unde mai pui că voluptatea masturbării în solitudine e alta, iar împărtăşirea cu alt animal a unei atari apucături nici nu se compară cu micile plăceri tainice ale singuraticului surprins de timpul-netimp, pe furiş, într-o margine de chiuvetă. Ăia care o fac în public sînt artişti, actori pe un alcov cît o scenă, în aer liber, care nu ţin pentru ei discreţia gestului, mimica desfătării, strigătul satisfacţiei. Ludic la pătrat, cum ar zice un poet, dacă ar fi “tata” labagiilor!
Sau, măcar pasul intermediar, al masturbării în cuplu, de faţă cu partenera – e ca şi cum i-ai lua de la gură, i-ai fura din geantă, i-ai refuza o porţie de plăcere. Are balta peşte!, ce contează o picătură dintr-un ocean de surogate de iubire?, da’ uite că orice contează. Partea bună ar fi ca Ea - ea, păcătoasa, masochista, egoista, hrăpăreaţa, lacoma, hulpava – să aibă măcar o satisfacţie de ordin estetic în felul ăsta, uitîndu-se la tine, excitîndu-se, turbînd, cu ochii la vîna aia care vibrează în aer ca şi cum ar vibra în ea; şi totuşi nu, e acolo, undeva afară, n-o atinge în nici un fel, e ca şi cum n-ar privi-o, fiecare cu treaba lui, chiar dacă o simte, o vede, o bănuieşte suculentă, zemoasă, cărnoasă, bine întinsă, sîngerie de vibrează atmosfera. Dar stai, asta înseamnă că tu, ca mascul, eşti frustrat, “asta” a furat o parte din tine, ţi-a înjumătăţit satisfacţia, a tras din culoarea peisajului ca cineva care, uitîndu-se pe gaura cheii, “suge” desenul camerei de dincolo, îi estompează claritatea, liniile; totul se scurge, o ia la vale prin orificiul ăla nenorocit al uşii, ca într-un desen animat, prost, din anii ‘50. Aaa, uite-o şi pe Betty Boop, cu ochii ei cît farfurioarele, care absoarbe felul în care o freci - zice ea, cînd de fapt tu o pregăteşti de decolare, îi lubrifiezi rampa, răsuceşti fitilul, stai cu chibritul aprins, fără să ştii cînd se va iniţia igniţia. Bietul de tine, crezi că eşti stăpîn măcar pe o satisfacţie de moment, pe o clipă de fericire, o scînteie arsă direct pe creier, descărcare electrică la fel cu cele pe care le-ai văzut uneori la comutator, cînd stingi lumina – lipsite de consistenţă; dar ele lucrează, uzează acolo nişte contacte fine, într-o zi va trebui să dai jos priza, întrerupătorul, siguranţa aia fuzibilă care flambează, să smulgi firele topite cu izolaţia mîncată, din pereţi, să-ţi scoţi pe nas sistemul nervos ca şi cum ai elimina un vierme cranian.
Şi-uite-aşa, din scînteia aia mică, de care nici măcar n-ai avut parte, din care n-ai înţeles şi n-ai rămas cu nimic, nu ţi-a luminat existenţa nici măcar pasager, te-ai ales cu toată instalaţia arsă: pe casă, pe creier, în suflet şi dincolo de tavanul pe care îl simţi tot mai cocoşat şi mai coşcovit şi stropit nu de spermă, ci de nişte muşte căcăcioase, care nu-şi fac probleme de conştiinţă, vizavi de locul unde-şi slobozesc seminţele.

***

Dimineaţă e oriunde te-ai trezi, după orice ai fi făcut noaptea. Sînt teorii care spun că nu trebuie să te scoli brusc; musai să cobori din pat pe dreapta, să-ţi faci cruce cu limba-n gură şi să te-apeşi în călcîie, direct pe pămînt, ca să-ţi iasă din corp energiile negative. Sînt o mulţime de exerciţii, pe care iniţiaţii în tainele coitului pe la spate (şi-n acelaşi timp cu ţîţa-n gură!) le recomandă: yoga, tantra, tao şi-alte tîmpenii. S-a calculat că, teoretic, exerciţiile de trezire ar lua cam juma’ de zi, după care ar urma cele pregătitoare de culcare, timp în care n-ai făcut nimic altceva decît să citeşti cărţile lor imbecile. Nimeni nu a publicat vreun exerciţiu coerent, veridic, de trezire din beţie. Sau după o noapte de sex în draci, cînd îţi tremură picioarele ca la pisicile rahitice. Milioane de inşi s-au îmbătat, în secole diferite, din care o grămadă au fost filozofi, teoreticieni, înţelepţi de-a dreptul. De ce nici unul nu şi-a bătut capu’ să lase posterităţii cîteva sfaturi de luptă cu mahmureala, este un mister pe care doar folclorul oral, empiric, îl poate pune în umbră.
Există beţii şi beţii, aşa cum există sute de feluri de băutură, care pot fi combinate în alte cîteva mii de reţete îmbîrligătoare. Probabil, amprentarea umanoidă ar trebui să se facă după tipul de beţie, iar datele de stare civilă să sune cam aşa: un metru optzeci, faţă ovală, corpolent, şaten, ochi verzi, face urît la băutură, borăşte împrăştiat, se bese de dimineaţă pînă seara. Ori, dimpotrivă, şi mai simplu: mic, cocoşat, toarnă în el numai tărie, nu mănîncă atunci cînd bea, violent la beţie, nu borăşte - ţine-n el al dracului, pînă se umflă - înclinaţii spre melancolie, plînge spre dimineaţă cînd îşi aduce aminte de mă-sa, agresiv la trezire, mahmur toată săptămîna. Şi-aşa mai departe.
Despre cineva care fumează în timp ce dă din cur, nouăzeci la sută din femeile chestionate consideră că respectivul e un porc insensibil, care ar merita să-şi bage ţigara undeva, după care să scoată fumul prin cu totul altă parte, ca elefanţii. În privinţa celor care beau în timpul coitului, procentul oripilatelor scade la jumătate: lasă, dragă, bea şi el un păhărel şi să-l vezi atunci, în loc de trei minute fute şi el mai mult, pe puţin zece, da’ ce zic io soro, şi juma’ de oră, dacă-i obosit şi cu capsa pusă! Eu am trecut printr-o perioadă în care le-alegeam după cît erau de beţive. Le citeam colţul ochiului, aşa cum citeşti termenul de valabilitate, pe o cutie de lapte. Acolo, în colţul ochiului, stă scris codul de bare al oricărei individe: e rea, bea fără măsură, e vicioasă, perversă, rea de muscă. Am început cu cele care beau nu de multă vreme. Amatoare, pupătoare de pahar, căzături care ţineau nu la băutură nici cît o muscă. Cîrpe umane care, după ce se îmbătau pişau ochii, borau în chiuvetă şi adormeau ca vacile, cu ochii la manivelă. Cînd am apucat să le deosebesc, a fost o desfătare să constat că tata avea dreptate cînd spunea: „fiule, băutura-i bună, da’ trebuie să te ţii de ea!“ O beţie sănătoasă, împletită cu un sex prelungit, pe măsură, nu se poate încheia fără un gît de votcă, dimineaţa, din sticla uitată ca din întîmplare, la marginea patului. Astfel şi numai atunci, damfurile şi duhorile dispar se estompează. O poţi lua de la capăt, la nevoie. Cu cît înaintezi în vîrstă, exerciţiul capătă rafinament, în măsura în care pierde din rigurozitate. Regulile încep să nu mai funcţioneze. Te lasă toate o dată, din toate baierele. Maschezi cum poţi, muţi accentul pe alte jocuri, alte chiţibuşuri. Ca ratat, e bine să te trezeşti lîngă o ratată: nici unul nu mai ştiţi ce vreţi de la viaţă. Mîine e o altă zi, prin urmare o altă mahmureală.

ABEL

De obicei dorm într-o rînă, pe marginea patului, gata oricînd să vin grămadă, de la colosala înălţime de juma de metru. Totuşi, n-am căzut niciodată. Dorm neîntors, chiar pe muchie şi visez că mă preling pe buza unei cascade de pîslă. Adorm greu, pe burtă şi numai gîndul de-a aţipi întins pe spate, ca-n sicriu, mă-nspăimîntă.
Al naibii Proust ăsta, care ani de zile trecea în lumea somnului imediat, fără s-apuce să spună „adorm”! Eu, dimpotrivă, ani întregi am adormit greu, fie c-am numărat în gînd oi, teancuri de bani sau puţinele clipe de fericire petrecute lîngă Otilda. Poate mi-a lipsit lumînarea demodată a aceluiaşi Valentin-Louis-Georges-Eugene-Marcel, în care n-am putut sufla niciodată decît metaforic, o dată cu apăsarea comutatorului sau telecomenzii. Dar ca şi el, un sfert de oră după ce oboseala îmi atîrna greu pe pleoape tresăream, cu gîndul la ideea de-a fi reuşit să adorm aşa de repede. Ieşeam atunci dintr-o lume ireală, în care nu deveneam nici cvartet, nici biserică, ci mai degrabă un scenariu bizar, în care rolurile închipuite nu erau dinainte ştiute pentru că, uite: uneori eram pe-o scenă, chemat să declam o partitură necunoscută, pe care toţi o aşteptau de la mine. Şi-aş fi vrut să fiu talentat, strălucitor, dar eram mai degrabă pe dinafară... Alteori întruchipam doar o stare amorfă, primară, o mizanscenă fără personaje, o supă organică originară, în care se mişcau „scame” pe care le ai în ochi, cînd te uiţi la soare. O febră nesănătoasă, în interiorul căreia urci şi cobori obositor, lovindu-te de pereţi incerţi, vătuiţi, ca într-un uter uriaş, în care se-nvîrte toată planeta. O stare de rău din care vrei să te trezeşti proaspăt, cum n-ai mai fost din copilărie cînd, rupt după o zi de joacă, adormi tot cu gîndul la şotii.
Somnul ăsta bolnav îmi naşte demult monştri ireali, proiectaţi pe tavanul camerei, oricare ar fi fost aceea. Visez mult şi scurt, cu fulguraţii de-o clipă-n care se nasc, trăiesc şi mor coşmaruri de-a gata şi repetabile. Reciclez orori visate şi-acum o zi, un veac, o săptămînă. Am trusa mea completă de spaime, din care iau şi pun la loc şi pentru altă dată. Spasme la purtător, oricînd şi oriunde m-aş duce. Trăiesc deseori într-o singură noapte viaţa bezmetică a vreunui vagabond bolnav şi obsedat sexual. Îmi administrez aşa crîmpeie de vieţi anterioare sau doar avanpremiere de căderi viitoare şi successive. Mi se ridică un colţ al cortinei, primesc zgîrcit din episoadele pierdute sau cele încă nescrise de-un scenarist bezmetic. Dimineaţa mă trezesc fără să ştiu dacă nu cumva am plonjat sau am fost proiectat în lumea sordidă a personajului meu de-o noapte. În universul alter ego-ului meu depravat, care pe beznă îşi face toate mendrele. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să regret că n-am rămas în oglinda aia strîmbă şi sordidă. Otilda e tot lîngă mine, cu capul pe pernă şi părul strîns într-o plasă. Cu nelipsitele ei bigudiuri, fără de care laţele ei ar arăta chiar ca nişte laţe. Otilda - scumpa, neasemuita mea soţie de-un deceniu. Cea care doarme ca un lemn uitat în sobă. Care miroase-a creme şi loţiuni şi-arată ca o tartă cu frişcă, scăpată pe covor şi recuperată de-acolo.

***

Am un umăr zdrobit de pe vremea cînd, portret de tinereţe, credeam în lumea asta strîmbă. Vreme în care îmi drămuiam orice pas, orice clipă. Eram student în anii în care Capitala era un stup roiind de tentaţii şi delicii. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin – mi-ar plăcea să spun, cîteodată. Dar nu pot. Sfîrşitul facultăţii m-a găsit tot cast şi frustrat, pe măsură. Eram albina sau mai degrabă bondarul din stup, care nu se dedulcise încă la miere. Să stai şi să te uiţi cum alţii se distrează, se-mbată şi fac dragoste, în vreme ce tu îţi spargi capul cu proiecte şi cursuri pe care azi nu le mai ţii minte şi care nu ţi-au folosit în profesie niciodată. Vremuri în care dădeam stingerea petrecerilor sau credeam că o fac, de vreme ce toţi îmi supravieţuiau în pierzanie. Ascultam prin pereţii subţiri ai căminului chiolhanurile colegilor nu mai puţin înclinaţi spre carte, dar mai deschişi spre o viaţă trăită cu frenezie. Fără cumpătare, spuneam atunci, ca un hodorog ce-abia-nplinise douăzeci şi trei de ani! Bătuţi pe muchie, socotiţi la centimă, cu fiecare gest, fiecare clipă trăită, nu care cumva ispita să mă prindă nepregătit, căţărat pe cine ştie ce aventură. Virgin pînă-n prăsele.
M-am păstrat aşa, străin de deliciile decadente ale facultăţii pînă pe la sfărşitul stagiaturii, înainte s-o întîlnesc pe Otilda. M-a atras senzaţia stranie – neverificată de nici o mărturie ulterioară – că şi-a trăit la fel de searbăd tinereţea ca şi mine. Fusesem fascinat cu numai un an în urmă de exact opusul firii mele de pensionar timpuriu: o mîndreţe de femeie dezgheţată şi – după multe din gusturile cunoştinţelor mele – cam deşucheată. Genul „miss liceu” şi regină a petrecerilor. Trăise mult şi voluptuos, mi-am spus din clipa în care am văzut-o şi mi-a ajuns la urechi faima ei de tipă trecută prin viaţă. Doar ce-o rupsese cu un medic mai în vîrstă ca ea, care-i sponsorizase ultimii doi ani de facultate şi de escapade boeme. Mă-nebunea numai gîndul că aş putea ieşi cu aşa o femeie, deşi nu era chiar rea ideea ca tocmai una ca ea să mă iniţieze în amor... Şi chiar cred că fiara simţise mirosul de sînge şi nevoia mea imediată de intrare în lumea masculilor în funcţie. O atrăgeam din exact aceleaşi motive, privite în oglindă. Ne-am întîlnit în vestibulul unor prieteni comuni, care dădeau un ceai dansant pe stil vechi, adică ceva cuminte, distins, liniştit. I-au luat mai puţin de trei sferturi de oră să deturneze petrecerea aia paşnică. Cineva îi vorbise probabil despre mine sau mai degrabă despre virtutea mea neegalată, cel puţin în rîndul colegilor de absolvire. Mi-a surîs toată seara, ca şi cum împărtăşeam numai noi un secret... al lui Polichinelle. Toţi ştiau că n-am treabă cu fustele. Ne-am revăzut trei zile mai tîrziu la cumpărături, în cartierul în care stăteam vremelnic cu chirie. Am schimbat amabilităţi, împreună cu cîteva impresii despre sorturile de cafea din magazin şi reclama stupidă despre o invitaţie la o cafea. Din glumă, s-a oferit să-mi prepare o ceaşcă fierbinte, în garsoniera ei de peste drum. Eram aşadar şi vecini – genul de amănunt care face o legătură şi mai comodă. Aveam în liceu un coleg care şi-a pierdut virginitatea printr-a zecea, doar pentru că deasupra lui, la trei, stătea o curvă de puştoaică, super-rasată. Doar cu doi ani mai mare, dar suficient cît să profite fără ruşine de absenţele prelungite ale lui taică-su, spre a-l iniţia pe flăcău în arta sexului.
Cafeaua era una obişnuită, dar camera ei, în care gustul licorii nu mai prezenta nici o importanţă, avea acel ceva din cadrul ideal pentru un ritual de împerechere, fie el şi întîrziat. Un loc în care o femeie ca Amelina îşi consuma toată existenţa indoor: acolo dormea, acolo se trezea dimineaţa, în braţele cîte unui alt bărbat, acolo îşi bea cafeaua-pretext ori pe cea matinală. Foarte probabil că tot acolo se epila, acolo se îmbrăca, acolo-şi admira frumuseţea, goală în faţa unei imense oglinzi, lipită direct pe perete. Acolo îşi dezbrăca amanţii, acolo se dezbrăca şi pe sine, aşa cum a făcut-o şi în faţa mea, aşa cum a făcut şi cu mine. Acolo îşi mîngîia lasciv sexul tuns cu pedanţă, acolo rostea vorbele-alea, care ar fi lăsat şi-un birjar „mască”. Acolo se excita, în faţa unui bărbat la fel de excitat, dar mai întîi perplex de rapiditatea cu care pretextul unei cafele se transformă într-o partidă de sex consumată în tihnă, aşa cum se cade cu un novice. Acolo mi-am pierdut virginitatea şi mi-am lăsat sămînţa pe pulpele unei femei adevărate, pentru prima oară altundeva decît pe marginea unei chiuvete dintr-o cameră de cămin, în care bărbaţi de-o seamă cu mine îşi consumau deja aventurile galante, chiar şi de faţă cu alţii. Acolo am făcut sex oral prima şi ultima dată, nu pentru că n-aş fi vrut să mai repet aşa o experienţă extatică, ci doar din simplul motiv că Otilda, soţia mea, urăşte sexul oral; nu mi-a supt-o şi foarte probabil că nici nu mi-o va suge vreodată, în vecii vecilor, Amin.

***